Stateam la geam

 

Azi am găsit jurnalul mamei și am stat mult pe gânduri dacă să-l deschid, să întru în intimitatea cea mai profundă a ființei sale, sau nu. Și mângâindu-l lung, minute în șir, am decis să-l citesc cu răbdare, poate câteva pagini pe zi, ca să pot pătrunde mireasma și adâncul acelor gânduri și trăiri, așternute cu grijă și meșteșug, fiindcă știam că mama mea era o bună naratoare și o poetă inascută. Fără pretenții, dar cu o mare profunzime a gândirii și convingerilor, crescute în timp, prin mult studiu și căutare a sensului existenței. Am deschis și am citit primele pagini, la biroul ei, pe laptopul unde a lucrat, unde a scris și unde a comunicat cu lumea, însingurată și retrasă, dar încă cu multă bucurie de viață și dragoste de oameni.

 

”Stăteam la geam, în trenul ce mă ducea la Iași, a câta oară? Cine mai socotește? Mergeam la mitropolie, la moaștele Cuvioasei Sfanta Parascheva, la o 3 zile distanță de pelerinajul de ziua ei, unde se stă zeci și zeci de ore la rând. Făcusem acest pelerinaj prima oară, cu mult timp în urmă. Mama mergea mereu la acest pelerinaj, mama m-a purtat peste tot cu ea, la toate mănăstirile unde mergea, sau de care auzea, de la ea am luat obiceiul de a călători pe la mănăstiri și moaște de sfinți. Mersesem prima oară la pelerinaj, cu gândul că voi sta 3-4 ore, mi se părea un timp rezonabil, aș fi putut să suport, nu mai mult, categoric nu. Era o vreme de iarnă timpurie, când am mers prima oară, fiindcă ninsese și era înghețat, deși data din calendar arăta 13 octombrie. Trenurile circulau, parțial încălzite, am nimerit în singurul vagon neîncălzit și m-am răstit la controlor că circulăm în condiții inumane. Atunci am aflat că toate celelalte vagoane erau încălzite, așa că am găsit loc în alt vagon. Ei, da, radiatorul fierbinte, așa da! Făcusem cunoastintă în gară cu o doamnă, la ceas matinal, primul tren de dimineață fiind la 6 și ceva, și peronul era aproape gol. Mergea și ea la aceeași destinație și ne-am pus pe povestit. Așa am pierdut trenul, a trecut pe lângă noi, dar am zis că nu-i al nostru. Ne-am dat seama de eroare privind cum se depărta. Astfel ne-am trezit în vagonul înghețat al următorului tren, dar nimic nu putea să ne oprească din drum. La Iași, coada se forma de foarte departe, mergea în șir șerpuit pe sraduțele întortocheate, care urcau dealul spre mitropolie, în zare se vedeau turlele catedralei. Era iluzia că mai avem puțîn și ajungem, fără această iluzie n-am fi rezistat. Trecuseră multe ore de când mergeam în rând, în pas de melc, nu eram îmbrăcată corespunzător, dar pe margini erau femei care vindeau mănuși, șosete și căciuli. Am cumpărat de toate. După ce ninsese, acum ploua, dar perechea de bătrânei din față, avea umbrelă, încăpeam și noi două, eu și doamna cunoscută în gară, sub ea, era suficient. Din când în când mai veneau localnici cu sendviciuri și ceai cald. Pe margini era îngrădit și mulți militari, jandarmi străjuiau și vegheau ca să fie ordine. La anumite intervale zăream toalete stradale, totul era foarte bine organizat, dar nu puteai să ieși din rând și să te întorci, decât la acele toalete, nu mai departe, fiindcă jandarmii nu puteau ține cont cine a plecat, locul exact unde a stat în rând, că să-l lase să se întoarcă și erau mulți care s-ar fi strecurat peste rând, așa că trebuia să mergi în continuare, dacă ai fi plecat, ar fi trebuit să iei rândul de la capăt. Am vrut de două ori să renunț, la fel că și doamna de lângă mine, dar ne-am încurajat una pe alta, că e păcat cât am mers deja și mai e puțin. Am luat rândul la prânz, ora 12, în data de 13 octombrie și am ajuns la baldachinul unde erau depuse moaștele Sfintei, la 4 și ceva dimineață, pe 14 octombrie. 16 ore de mers încontinuu, în pas de melc, fără mâncare, doar band apă și când am reușit să întrăm în curtea catedralei deja pluteam. Nu se poate descrie în cuvinte ce am trăit la acest pelerinaj, despre care, dacă m-ar fi întrebat cineva înainte, dacă îl voi putea face, aș fi zis categoric: NU. Doar o putere divină a făcut ca intenția noastră să rămână neclintită și puterea noastră să renască iar și iar, minut de minut, ceas de ceas, până la sfârșit. Și miracolul a continuat să se manifeste, când la întoarcere acasă, la  scurt timp, s-a întâmplat ceva ce nu mă așteptam, chiar de era alt lucru decât cel pentru care mă rugasem la Sfânta. Dar știam că este un semn, ceva câștigat în urma pelerinajului. Așa așează Dumnezeu lucrurile, de cele mai multe ori, îți dă ce-ți trebuie, nu ce vrei.

Eram acum din nou în drum spre Iași, dar de ani de zile mergeam la câteva zile după pelerinajul mare, fiindcă acela care l-am făcut de ziua ei a fost primul și ultimul. Mi-am promis însă să merg anii următori, cât voi trăi și voi putea să mă mișc, la Iași, în preajma zilei ei. Acum aveam loc la geam și priveam în zare, la soarele care răsărea de după dealuri, se ridica semeț, așa că se anunța o zi frumoasă, cum rar s-a întâmplat în drumurile mele la Iași, fiindcă mai tot timpul era înnourat, frig și ploua. Am mers și cu mășîna mea, eu la volan, sau cu fiul și nora mea, cu nepoții, ehei..., era altceva, alt confort. Însă drumul acesta trebuie făcut din când in când, măcar, ca o jertfă, ca să ai un folos real. Acum mergeam singură, fiul meu era plecat din țară, așa l-a dus viața, departe, departe... Gândeam la toate și deodată am auzit un glas de femeie care mă întreba dacă e liber locul de lângă mine?

- Da, am răspuns. Doamna se asejă pe locul liber și am început să schimbăm impresii. Îmi place să vorbesc cu oamenii în tren, sunt curioasă să aud ce gândesc, să aflu păreri...parcă trece și timpul mai repede.

Am sporovăit despre toate, despre credință, despre pelerinaj, despre griji cotidiene și despre pandemia Covid, care speram că se va termina în curând, căci adusese multă instabilitate, multă jale și morți, pierderi de job-uri, perderea unui orizont, o tulburare și o dezorientare totale. Au intervenit și alții în discuție, unii se-ndoiau de existența unui virus și vorbeau de conspirația mondială, alții erau convinși de pericol și spuneau că aveau grijă să se protejeje cât mai mult, toți știam însă, că suntem într-un mare necaz, de oriunde ar fi venit și doar Mâna Lui Dumnezeu ne mai poate salava.

Orele au trecut rapid, am ajuns la Iași, am ajuns la Sfânta și m-am rugat pentru copilul meu, nepoți, pentru mine și toată lumea. M-am întors cu trenul de ora 13, am reușit să-l prind, fiindcă n-a fost mare coada la catedrala, așa că am ajuns acasă până s-a lăsat seara.O zi merită Sfânta, merită Iisus, merită Dumnezeu! Pe drumul de întoarcere n-am avut cu cine să leg două vorbe, dar nici nu mai aveam această plăcere. Stăteam tot la geam și amintirile mi se derulau în minte. Eram legată de trenuri și gări încă de la 16 ani. O legătură de suflet, adâncă, plină de sentimente profunde, trăiri puternice, la răscruce de drumuri... 

Mă văd și acum clar, ca și cum ar fi fost ieri, plecând de pe plaiurile Moldovei, în vacanța de vara, la terminarea clasei a-IX-a de liceu, pentru o lună, într-un oraș bănățean, la peste 700 km de casă. Tata murise în februarie, s-a otrăvit și eu l-am găsit. Nu cred că în această tragedie s-a gândit cineva la mine, la trauma suferită de mine, în urma acestei cumplite întâmplări.

Dar povestea mea începe de fapt, cu 4 ani în urmă.

Eram un copil liber și fericit. Ne mutaserăm de câțiva ani într-un cartier nou de blocuri, de la micuța noastră căsuța albă cu o camera și o bucătărie, unde stătuserăm cu chirie. Acolo m-am născut, acolo am crescut împreună cu sora, părinții și bunica mea maternă. Pe bunica paternă, pe care au adus-o de la Bucureșți, oarbă de mai mulți ani, tata a decis, la insistențele mamei, care nu mai putea să aibă grijă de ea, să o ducă la un azil de la Roman, unde a și murit. Înainte însă a murit bunica care ne crescuse, pe mine și sora mea. Apoi tata a primit repartiție pentru un apartament cu 3 camere. Doamne, ce bucurie! Eu abia venisem dintr-o stățiune, unde eram trimisă o dată pe an, cam de vreo 3 ani, la rând, pentru că fusesem bolnavă de hepatită și boala recidivase. Credeau că voi muri, dar a fost să trăiesc. Am intrat cu toții în aparatament și am început să numărăm camerele, nu mai văzusem așa locuință imensă.

-          Sunt 4 camere, am zis

-          Nu doar 3, a zis tata

-          Ba nu, eu am numărat 4

-          Sunt 3 camere, zise și sora mea, nu mai spune prostii.

Atunci am luat împreună turul casei și am numărat iarăși, 1,2,3 iar când am zis 4 mi-am dat seama că numărăm și holul din mijloc, mare, pătrat, din care porneau alte 2 holuri mai înguste și mai mici. Tote camerele erau decomandate, bucătăria avea și cămară, în holuri erau mai multe debarale, iar baia, ce să zic? Baia era cea mai grozavă, fiindcă pentru prima oară aveam toaletă, cadă, duș, chivetă și apă la discreție, rece și caldă, în casă, nu la pompă, afară. Pentru prima oară aveam calorifere peste tot care să dea căldură, fără să mai trebuiască să băgăm lemne în sobă.

Apoi liftul din casa scării era cu adevărat o minune. Blocul avea 10 etaje. Nu mai aveam răbdare să dea odată drumul la funcționarea liftului. Toate erau că un miracol ce a venit peste noi brusc și încă nu ne dumiriseraăm ce ni se-natmplă. Tata era fericit, cel mai fericit.

Au urmat zile pline de noutăți. Deși nu aveam cu ce să mobilăm toate camerele ca lumea și aveam un reșou în loc de aragaz și nu ne puteam permite un frigider, eram cu toții încântați de noua locație, de spațiu, de confortul ce nu-l sperasem. Nu aveam multe, dar aveam televizor, legătura cu lumea de dincolo de orizont...Era prima serie de Rubin, din acele televizoare alb-negru, de primă generație. Tata era adeptul noului, dorea să aibă tot ce se inventa că tehnologie, iar televizorul îl cumpărase încă înainte de a ne muta la bloc, am fost primii de pe strada aceea care am avut în casă așa ”bijuterie” tehnologică a acelor vremuri.

În curând s-a dat în funcțiune liftul.  Doamne, cât ne-am plimbat, copiii din bloc, cu acel lift! Până au intervenit vecinii și ne-au potolit. Urcam până la et.X și de acolo urmau câteva scări, la capătul cărora era o ușă ce dădea pe terasă. Era o terasă imensă, care avea la margini un gard de protecție și mai urma o scară care urca pe încă o terasă mai mică, unde în anii următori, ne urcam să facem plajă. Plus că pe acolo se putea trece de la o scară la alta, blocul având 2 scări.

Au fost ani frumoși, părinții lucrau, tata de dimineață, până aproape seara, mama în schimburi, la o fabrică, iar noi eram cam de capul nostru, după ce veneam de la școală sau în vacanțe.

Tată își luase bicicletă. A învățat să meargă pe ea sora mea, prima. Cădea, se julea în genunchi și iar se urca pe ea. Eu, mai mică și mai temătoare, am învățat exact în ziua când tata a decis s-o vândă. Îmi făcusem un grup de fete și băieți cu care ieșeam să stăm de vorbă sau să  ne plimbăm pe acele alei străjuite de grădini, cu multă iarbă și pomi de tot felul, castani, tei, plopi, tufe de liliac și garduri vii. În vara aceea aveam 12 ani, iar mama ne-a anunțat că vara ei din Timișoara, vine cu soțul ei neamț (sas), în vizită. Infiaseră un băiat, care era mai mare că mine cu 2 ani și vroiau să-l prezinte familiei. Veneau la sora bunicii mele, tanti Maria, mama acestei verișoare, unde aveau să stea. Veneau în concediu, așa cum mai făcuseră și în anii din urmă, dar acum era prima oară când veneau cu acest copil înfiat. Aceste vizite erau ocazia în care tata se îmbraca în costumul lui bun și scotea vinul cumpărat special pentru ea, el nefiind băutor. Mama gătea ce știa ea mai bine și ne așezam cu toții la masă. Era atunci la noi în casă multă veselie și ne simțeam foarte bine. De data asta, însă, pe mine nu m-a impresionat vestea că vin, nici că o să cunosc acel băiat. Deja aveam un prieten mai special, Marius, cu un an mai mare. Ieșeam afară cu ceilalți copii, mai mult că să-l întâlnesc pe el și să stăm de vorbă. Era un băiat plăcut, înalt, frumos, cu ochi negri și pătrunzători, cu un zâmbet permanent și care îmi povestea de pădurile în preajma cărora copilărise cu bunicul sau, povestea că regretă felul cum a fost smuls de  acolo de mama lui, care se recăsătorise. Stătea la două blocuri distanță de mine. Uneori urcam pe terasa blocului meu, unde eram singuri și unde îmi împărtășea cele mai secrete visuri, printre care acela de a-și construi o barcă și a colinda lumea. eu îl ascultam fascinată.

-          Știi, eu am să construiesc o barcă și am să plec de aici departe, poate te iau și pe tine, zicea, dacă vrei

-          Știu și eu?...Cum o să faci asta?

-          Am un prieten, cu el vreau să fac barca, dar până atunci aș vrea să mergi cu mine într-o excursie în pădurea de la marginea orașului. Cunosc toți copacii, vreau să ți-i arăt și ție. Pe mine m-a învățat bunicul, care mă lua des cu el în pădure, tot ce ține de orientare, copaci, animale, insecte, știu de la el.

Eu tăceam, îl ascultăm și-mi era de-ajuns.

-          Știu să mă orientez după cer, ziua după poziția soarelui, noaptea după poziția stelelor, când e senin, zise

-          Vezi, în seara asta e senin, uite, dacă priveșți în față observi Carul mare și mai încolo, Carul mic

-          Unde? am întrebat

Mi-a arătat direcția cu mâna întinsă și mi-a descris exact poziția stelelor, apoi a zis:

-          Iată și Steaua polară, sau Luceafărul, cea care strălucește cel mai tare

În seara aceea am plecat acasă cu greu, parcă nici unul nu ne mai săturam să fim împreună, el să vorbească, eu să-l ascult și eram o ascultătoare foarte bună. Avea o forță a cuvintelor, care de fapt exprimau tăria caracterului său puternic ce urma să se manifeste în viitor tot mai pregnant.

A venit ziua când mătușa mea de la Timișoara a venit la noi, așa cum își anunțase vizita.

După ce mi-a prezentat pe fiul ei adoptat, eu am spus că plec pe terasa blocului cu o vecină, să fac plajă. Ne-am trezit cu acest băiat care se ținea după mine. Mi-a zis că după-masă au programtă o plimbare prin oraș.

-          Sper că vii și tu, a zis

-          Eu? Nu cred, trebuie să mă-ntalnesc cu prietenii mei din cartier, iar acum noi urcăm să facem plajă și nu poți veni și tu.

Îl văd și acum cu ochii minții cum s-a întristat și a plecat.

Seara mama a zis că trebuie să mergem în oraș, eu am rugat-o să mă lase să stau cu prietenii mei, dar pe când toți se aflau deja în fața blocului, mama m-a strigat din grupul de copii cu care eram, să vin, să merg să mă schimb și să-i însoțesc în plimbare.

-          Mamă, dar ți-am zis că nu doresc asta!

Atunci tata mi-a dat o palmă. Am înlemnit, nu mai făcuse asta până atunci. M-am simțit umilită în față prietenilor mei și a toată familia, noroc că Marius nu era de față. A trebuit să merg în casă și să mă schimb, apoi să-i urmez în acea plimbare, mai mult plângând. Mai rău a fost că m-au obligat să merg în fața lor cu Alex, băiatul adoptat. Îi auzeam ce vorbeau în spatele nostru, cum că-și doresc să devenim buni prieteni, apoi logodnici și apoi să ne căsătorim, după ce eu voi împlini 18 ani și vom fi terminat școala. Eram stupefiată, mai ales că aveam abia 12 ani și acel băiat, insistent și mic de statură nu-mi plăcea de loc. Apoi am aflat că tatăl meu și mătușa mea stabiliseră acest lucru. Aveam în minte cum se straduiseră cu ani în urmă să mă infieze pe mine, dar părințîi mei nu au vrut să audă. Atunci au căutat un copil care să aibă aceeași dată de naștere ca mine, dar au găsit acest băiat care se născuse în aceiași zi și lună, însă cu doi ani mai devreme.

Dorința aceasta a lor nu am înțeles-o niciodată. În timp, am aflat că această mătușă a fost îndrăgostită de tata. Eu însă știu că tata începuse să o evite în ultimal vreme și cu un an înainte să moară i-a zis mamei că nu știe cum să procedeze ca să o depărteze definitiv, fiindcă e o femeie rea și nu o poate suferi. Niciodată n-am știut ce s-a întâmplat exact între ei, tot ce a fost cu adevărat, au luat cu ei în mormânt.

Au mai trecut 2 ani, eu eram acum în clasa a-VIII-a, urma examenul pentru liceu, Marius era deja în cls. a-IX-a de liceu și nu ne mai văzuserăm de multă vreme. Se produsese o ruptură între noi. Într-o zi cineva dintre vecini ne-a anunțat că a încercat să fugă de acasă, împreună cu un alt băiat, că plănuiau să construiscă o barcă și să fugă în străinătate. Era epoca comunistă, în care fuga în străînătate era considerată trădare de țară. Marius și prietenul lui au fost prinși și arestați. Am fugit la sediul poliției și m-am plimbat în jur, știam că acolo e arestul preventiv, dar nu aveam cum să-l văd. Am plâns și am vrut să mor.

În zilele ce au urmat am tot întrebat despre el. Într-un final am aflat că mama sa, sfătuită de tatăl vitreg, care era avocat, a decis să accepte să fie luat de la liceu și să urmeze o școală de corecție. În vara aceea am fost singură și tristă. Tata mi-a plătit 2 săptămâni de meditațîi pentru admiterea la liceu. M-a înscris la liceul economic, ca pe sora mea, deși eu aveam înclinațîi spre literatură și aș fi vrut un liceu teoretic, cu profil umanist. Dar a fost de neclintit, a zis că așa voi avea o meserie și poate voi fi contabil-șef într-o zi. Așa a fost, am luat examenul la liceul economic. De fapt și el își completa studiile la seral, la același liceu, era cu un an înaintea mea și avea ambiții mari. Eram mândră de el,  în ascuns. Tatăl meu era un boem, un om pe care toată lumea care l-a cunoscut, l-a respectat. Puțîn taciturn, puțîn distant și chiar distrat, mergea pe stradă întotdeauna cu un ziar în mână, de cele mai multe ori, mergea citindu-l, motiv pentru care nu prea vedea lumea din jur...Câte un cunoscut îl oprea, atunci întindea mâna să dea noroc, și spunea, absolut obligatoriu: ”Vă salut, cu respect!”, împăturea ziarul și schimba câteva vorbe cu acea persoană, de regulă, oameni pe care-i cunoscuse în relațiile de serviciu, sau vecini. Mi s-a întâmplat să fiu cu el și să asist la asemenea scene, de care-mi amintesc cu multă plăcere. Iubea muzica și sportul, îi plăcea să se informeze permanent, era pentru educație, pentru a învața. A dorit mult să-și depășească condiția de copil, la rândul lui înfiat și crescut în condițîi foarte modeste. M-am gândit de multe ori că poate de aceea rezona atât de mult, cu Alex, care era venit dintr-o familie cu mari probleme și acum fusese adoptat de o altă familie cu probleme. Tatăl natural al lui Alex era un bețiv notoriu. Înainte de a fi înfiat, Alex a mâncat multe bătăi crâncene, iar frațîi lui au preferat să plece de acasă, unul din ei a preferat armata, unde a rămas și s-a calificat, ajungând ofițer. Alex a nimerit într-o familie de oameni cruzi, mătușa mea fiind o femeie dură și înrăită, unchiul meu dependent de alcool și agresiv.

-          Un copil necăjit, zicea tata

-          Da, ai văzut cum știe de frica lor? zicea mama, nu l-am fi pus noi niciodată la așa ceva, când l-am găsit curățând chiuveta din bucătărie, îți aminteșți?

Auzind aceste discuțîi, în adâncul inimii mi s-a făcut și mie puțin milă de acest tânăr și mi-am zis că dacă îmi mai scrie, așa cum mai făcuse și nu i-am răspuns, de data asta o să-i scriu înapoi câteva rânduri.

Am început liceul cu entuziasm și imediat mi-am făcut o prietenă bună, pe cea care avea să fie șefa clasei. Tata a venit la o ședință și s-a întors mândru, fiindcă aveam rezultate bune. Dar nu am fost o tocilară și am învățat în salturi. deși iubeam literatura, citeam alte cărți decât cele din programa școlară și nu excelam. Dar am avut singurul 10, la prima teză din clasa a-IX-a, pe care, profesoara a mărturisit, că l-a dat prima oară. Însă curând am dezamăgit-o și nu mi-a mai dat niciodată mai mult de 8.

Apoi, în al doilea trimestru, anul următor calendaristic, a venit nenorocirea.

Tata a lucrat că funcționar, apoi șef de depozit la o mare bază de aprovizionare. Pleca foarte dimineață și venea seara târziu, cu un teanc de dosare, la care mai lucra și acasă. Fuma și bea cafea, avea un port-țigaret foarte frumos, pe care-l scotea din buzunarul de sus al cămășii sau sacoului. În puținele zile când era liber, îi plăcea să joace table, avea cutia lui, din lemn maro-roșcat, cu toate piesele din lemn. Avea însă o pasiune mai mare decât toate: pescuitul. Deținea seturi de undițe, făcute de el, așa era pe atunci, de care nimeni nu avea voie să se atingă. Am mers deseori cu el la pescuit, o dată a prins raci cu mâna și i-a adus acasă vii, că așa se gătesc racii. Am mâncat doar carnea de la piciorușe, era bună, însă pentru mine a fost puțîn cam neplăcut să văd modul în care au fost sacrificate acele ființe, mi-a fost foarte milă. Dar nu uit acest tablou, cu noi toți în curte, pe când locuiam la casă, eu, sora mea, mama și tată, luând cină gătită la foc afară, în puținele clipe când mâncam împreună și tata era relaxat și râdea, fiindcă râdea atât de rar!

Un subaltern nemulțumit l-a reclamat pe tata la poliție și a venit un control. Pe atunci când venea un control la o sesizare și mai ales la așa un mare depozit, erai din start vinovat. Un inspector mai dornic de afirmare, l-a înghesuit pe tata într-un perete al unui hol, zicandu-i:

-          Lasă, că te fac eu să zici tot ce-ai furat...

A venit percheziție acasă, dar ce să găsească, că trăiam așa modest, aproape în sărăcie? Eu îmi scriam temele, tata s-a aplecat asupra mea, s-a uitat peste caiete și mi-a zâmbit, cum foarte rar se-ntâmpla.

A două zi, când am venit de la școală, pe la ora 19, fiindcă învățam după-masa, tata era în dormitor, culcat, cu lumina stinsă, iar lângă un fotoliu am zărit jos, pe parchet, un pahar gol, dar cu urme ale unui praf alb. Peste două ore am îndrăznit să întru în cameră și să aprind lumina, atunci am zărit, un bilet pe o servantă. Nu aveam pe atunci telefon, am mers la o vecină și am sunat la ambulanță. L-au luat într-o pătură, iar eu am asistat nepuncioasă, speriată, încremenită, la tot ce se petrecea. Un unchi de-al meu a ieșit în calea mamei, care venea de la schimbul 2, să o avertizeze despre ce s-a întâmplat, înainte de a ajunge acasă. Mama a plecat cu el la spital. Eu am rămas cu o verișoară, dar n-am putut dormi până mama s-a întors. În acea perioadă, sora mea era plecată de acasă, lucra la un combinat dintr-o localitate vecină, unde fusese repartizată ca contabilă și locuia la un cămin. A doua zi, am mers și eu cu mama la spital. De câte ori îi ceda inima, medicii îl reanimau și un securist stătea de pază permanent. Într-o pauză dintre aceste reprize, am fost lăsate să întrăm în rezervă. nu se putea respira în jurul lui, asistentele purtau mășți. Se otravise cu o otravă puternică, care prin respirație se elimina în aer și afecta și pe cei din jur. Nu a murit rapid, ci lent, era otravă de șoareci. Avea esofagul ars și nu putea vorbi. Suferința lui a fost cumplită. Mama cauta să comunice cu el

-     Dacă mă auzi ce spun, închide și deschide ochii, îi zicea

-     Uite, a clipit, am zis și eu și am început să plâng

Tata nu a plâns niciodată fiindcă nu putea, dar atunci m-a privit și i s-a prelins o lacrimă. Era conștient, însă în clipa următoare iar i-a cedat inima. Au intrat din nou peste el și pe noi ne-au scos afară. Apoi au ieșit și ne-au zis că s-a dus. Mama s-a tot rugat de medici s-o lase cu el, că să-i țînă lumânarea, dar securistul nu a fost de acord, așa că de câte ori intrau medicii, mama era dată afară. A murit fără lumânare.

Din clipa aceea eu n-am mai putut sta în casă singură. Mi se părea că aud zgomot de pași în camera de alături și fugeam afară. Stăteam pe banca din față întrării în bloc până venea mama de la schimbul 2, iar vecinii erau impresionați profund.

-          Doamnă, fetiță dvs. stă aici pe bancă de ore în șir, nu știm dacă a mâncat, trebuie să faceți ceva, nu poate continua așa, îi ziceau mamei.

-          Am să văd ce pot să fac, răspundea mama

Într-o seară, m-am trezit cu Marius lângă mine, pe bancă. Venise acasă și ai lui nu-i dădeau voie să iasă din casă, dar se strecurase cumva, auzise ce mi se-ntamplase și vroia să vorbim.

-          Va trebui să mă-ntorc la școala de corecție, mi-a zis

-          Cum e acolo, e rău?

-          Păi nu-i nici rău, nici bine, învăț meseria de strungar, iar pe urmă tot voi face barca aia și tot voi pleca.

De atunci nu l-am mai văzut pe Marius mulți ani. Însă, la maturitate, căsătorit fiind și cu 2 copii, a reușit să-și împlinească acel vis vechi și temerar, de a-și construi o barcă și a face înconjurul lumii, despre care au scris ziarele, s-a făcut un mic filmuleț cu aventura lui, prezentat pe un canal de televiziune și chiar a fost invitat personal, la o emisiune tv. Pe lângă reușită în alpinism, unde a a cucerit vârful Aconcaqua 6962 m, a reușit să cumpere coca unei amarcațiuni și să construiască o barcă cu vele, cu scopul de a face înconjurul lumii, urmând traseul lui Radu Tudoran, din cartea ss ”Cu toate pânzele sus”, ceea ce s-a și întâmplat, până la urmă.

Dar să revenim la povestea mea. Ne-am mutat din acel apartament, mama a reușit să facă schimb cu un alt apartament, în alt cartier, dar cu 2 camere, iar banii care i-au fost dați cs diferență pentru a treia cameră, i-a folosit că să cumpere câte ceva prin casă.  Era un apartament bun, confort I, cu balcon, era bine. 

Într-o zi am primit o scrisoare de la Alex. Îmi spunea că regretă nenorocirea prin care am trecut și că mătușa mea vrea că în vacanța din vara aceea, să merg o luna la ei.”

 Am închis jurnalul aici și am hotărât să continui lectura în zilele următoare. Eram tulburat de aceste amintiri, unele știute, dar aici mult detaliate, transmițând o emoție vie, tulburătoare și imaginea mamei, așa cum nu o mai cunoscusem, fiindcă era imaginea copilului și adolescentei, a celei care avea să aleagă, nu după multă vreme, să devină MAMA.

A venit ziua următoare și nu  m–am putut abține să nu deschid jurnalul mamei și să citesc în continuare ce a scris, cu emoție deja, fiindcă simțeam că mă steaptau multe noutăți pe care doream să le cunosc.

” Eram în trenul ce mă ducea la Timișoara, cu întrerupere la Bucureșți, unde urma să schimb cu un alt tren. Aveam vreo 17 ore de mers, dar nu-mi păsa, eram entuziasmată și era prima mea călătorie la 16 ani, singură, pe așa distanță! Mama a acceptat știind că la gara din Timișoara, mă aștepta Alex, așa că nu aveam nici un impediment, nici o problemă care să mă împiedice să nu ajung cu succes la destinație. Noi am crescut copii liberi, lăsăți singuri și de capul nostru pe parcursul unei zile, când părințîi erau la servici, nu am fost controlați niciodată, nici măcar la teme, fiindcă mama avea doar patru clase primare, nu prea ar fi avut cum să ajute, iar tata era mereu ocupat. Însă ne învățau să fim responsabile și să nu sărim peste lecțîi sau teme, că alte sarcini nu ne lăsa. Mama nu ne-a pus la treabă, doar o mai ajutam la curățenie, și călcat rufe uneori, sau la sărbători, o mai ajutam la gătitul bucatelor, dar cu lucruri mărunte, curățat zarzavat, curătat nuci, etc. În rest aveam doar timpul nostru în care trebuia musai să învățăm, tata n-ar fi admis să avem probleme cu școala.

Primele ore au trecut rapid, apoi, după ce am schimbat trenul și am trecut de Bucureșți, am vrut să merg la toaletă și acolo, la capătul vagonului, am dat peste un grup de studenți, abia urcați, care-și aranjau bagajele, discutau și fumau la geam. Nu aveau loc în vagoane, iar drumul nu era extrem de lung, fiindcă aveam să aflu, că merg acasă, în vacanță, la Craiova.

După ce am ieșit de la toaletă, un tânăr m-a urmărit cu privirea lung, apoi a venit după mine și m–a întrebat dacă nu doresc să facem cunoștință, să discutăm, ca să treacă timpul mai ușor. Am acceptat.

-          Pe mine mă cheamă Viorel Roșoga, sunt din Craiova și mă întorc acasă în vacanță.

-          Pe mine, Dorina, merg la o mătușă la Timișoara, tot în vacanță, doar că eu sunt liceană.

-          Câți ani ai? mă intrebă

-          16, am răspuns

-          Vai, ce vârstă frumoasă! Dar cum de călătoreșți singură?

-          Uite-așa!

-          Au avut încredere ai tăi să te lase?

-          Da, Mama, că tata a murit de curând...

-          Îmi pare rău!

-          Dar tu, câți ani ai?

-          Am 20 și sunt student la medicină veterinară. Îmi plac animalele și iubesc copiii. Am o nepoțică care e o scumpă, abia aștept să o revăd! Uite, mă uit la tine și cum arăți așa, ca un copil, cu părul ăsta lung ce-ți coboară pe umeri și nasul în vânt, cu trupul acesta subțire că un abur, simt că prind drag de yine. Ce zici mă lași să te sărut?

-          Oh, cu siguranță nu! Așa amețești tu toate fetele?

-          Recunosc, sunt vinovat, dar tu ai ceva deosebit, am simțit de când te-am privit prima oară.

-          Sunt o fată și atât. Nu am experiență, dar nici nu am de gând să mă încred în neunoscuti întâlniți în tren...

Apoi am fugit în vagon, pe locul meu. Viorel reușise să  mă tulbure, avea o doză de fantezie în povestea spusă și probabil repetată de zeci de ori, altor fete cunscute, dar simțeam și sinceritate. Mă gândeam că este deja un om matur, care poate își caută jumătatea. Eu însă aveam alte gânduri și sentimente și o vârstă prea fragedă!

Deja corespondam cu Alex de câteva luni și între noi se cristalizau sentimentele unei veritabile prietenii, da, cred că eu eram deja îndrăgostită de acest băiat, ce l-a început, tata și mătușa mea, mi-l bagaseră în viață cu forța. Încet-încet, construiam ceva special, pe care-l credeam durabil și de nestins.

-          Dorina, mai ieși puțîn să vorbim? întrebă Viorel prin crăpăturs ușîi compartimentului

-          Da, cu plăcere, am răspuns

-          Păi se apropie Craiova, nu vrei să coborî și tu, ai încredere în mine? Poți lua trenul următor...

-          Nici gând, sunt steptată în gară și nu sunt dispusă la așa aventură...

-          Dar te duc la mine, să-mi cunoșți familia și nepoțica, apoi dăm o raită prin oraș. Ai mai fost în Craiova?

-          Nu, dar rămâne poate pe altă dată

-          Atunci da-mi adresa ta, fiindcă vreau să-ți scriu, crede-mă că așa o să fie!

-          Bine, asta pot să fac.

La scurt timp Viorel cobora din tren și încă insista să cobor și eu.Tânărul acesta plăcut, glumeț și entuziast, îmi cucerise puțîn inima, dar sub nici o formă n-aș fi dat curs invitației lui. A rămas să ne scriem.

Orele următoare au fost istovitoare, trecuse deja prea mult timp de când călătoream, oboseala își spunea cuvântul, dar gândul că îl voi revedea pe Alex, era tot ce îmi dădea putere și mă ținea optimistă și plină de speranțe.

În sfârșit revederea! Ne-am îmbrățișat și apoi tot drumul, Alex m-a pus la curent cu situația lui, viața grea care o ducea alături de unchiul și mătușa mea, dar că este bucuros că am sosit și crede că asta va schimba mult în bine starea de lucruri, Eu i-am povestit în mare despre tata, nu doream să întru prea mult în detalii, fiindcă preferăm să nu umbresc clipă reîntâlnirii noastre cu acest eveniment tragic din viața mea.

-          Dorina, dacă ai șți cât te-am așteptat și cât mă bucur că ai venit!

-          Și eu Alex, acum ai devenit cel mai bun prieten și mă bucur la fel de mult că ne putem petrece timpul împreună, o luna întreagă,

-          Da, vom merge peste tot, la plajă, noi avem mai multe ștranduri și parcuri,  te voi duce peste tot. Avem canale peste Bega, vom merge într-un loc, unde sunt bănci umbrite de sălcii, sigur îți va plăcea!

-          Abia aștept!

A fost o luna splendidă, în care iubirea noastră a crescut și s-a consolidat. Nu mai puteam întrezări viitorul unul fără celălat. Mătușa mea nu a fost la fel de mulțumită, fiindcă nu i-am acordat suficientă atenție și aveam ochi doar pentru Alex. Uneori îl certa de față cu mine, ca să-l umilească. Dar pe ansamblu, a fost foarte bine și frumos, a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea și am fost foarte fericită cu Alex alături. Îmi lua din mâini orice greutate, avea grijă pe unde calc, îmi înlătura pietrele din cale, îmi îndeplinea orice îi spuneam că-mi doresc și stătea în puterile lui, mă învăluia cu o grijă și o iubire de care nu avusesem habar că există, până atunci.

Într-o zi, pe când veneam de la un ștrand, am traversta un pod peste Bega și ne îndreptam spre banca noastră, pe care o numisem așa, fiindcă oricât ar fi fost de mare aglomerația în jur, o găseam liberă, parcă ne aștepta.

Țîn minte că ne contraziceam de la cât să stăm pe bancă, el dorea o ora, eu mai puțîn, fiindcă ne somase mătușa mea să ajungem la timp la masă. Eram  cam la jumătatea podului, când s-a apropiat de margine și a zis că va sări în Bega. Eu m-am speriat și am strigat:

-          Nu, să nu faci asta, că-i interzis și poți păți ceva!

-          Ba, da! a zis și-n clipă  următoare s-a aruncat, așa cum era îmbrăcat.

Mai mulți trecători s-au optit să se uite curioși. L-am văzut ieșind pe marginea canalului și am alergat să-l întâmpin, supărată și cu reproș.

-          De ce-ai făcut asta, cum o să mergi așa ud acasă?

-          Acum avem motiv să stăm o ora pe bancă și se vor usca și hainele de pe mine, în soarele ăsta arzător.

Așa am făcut, de voie, de nevoie. Atunci mi-a povestit tot ce s-a întâmplat cu el, de când a fost înfiat. Bătăile care le primea fiindcă uita să facă o sarcină, cum trebuia să se scoale primul din casă, să meargă să cumere lapte și să lustruiască pantofii unchiului, apoi să se pregătească și să meargă la școală, cum a primit prima palmă în prima zi, fiindcă a spus ”tante”, în loc de ”mama”, cum era uneori scos afară din casă cu o bocceluță de lucruri și trimis de unde a venit, până se revoltau vecinii și sunau la ușa lor și-i apostrofau pentru lipsa de omenie. Așa că erau nevoiți să-l primească înapoi. Unde să se fi dus, un copil încă, fără bani? Să se întoarcă în iadul din familia care-l abandonase și care locuia în alt oraș? Tatăl lui îl lega de un copac din curte și-l bătea cu frânghia udă, dacă nu venea cu bani de la cerșit. Mama nu avea nici o putere să-l apere, așa că la 12 ani, au fost bucuroși când au primit cererea de a-l da spre adopție și au putut să scape de el. Apoi mătușa mea i-a smuls, când dormea, lănțișorul cu cruciuliță de la gât, ce-l avea de la mama lui naturală.

-          Eu sunt mama ta, nu cea care ți l-a dat, dar s-a descotorisit de tine! a zis.

Dar el a plâns sub pătură amarnic, fiindcă își iubea mama și știa că, așa cum era, îl iubea și ea.

S-a așezat cu capul în poala mea și mi-a zis:

-     Niciodată n-o să-i iert pentru ce mi-au făcut!

-     Nici eu, am zis și am jurat atunci că vom avea grijă unul de celălalt toată viața, de acum.

Apoi ne-am șters lacrimile și fiindcă hainele se zvântaseră, ne-am întors acasă, unde am fost certăți de întârziere, dar nu ne păsa. În septembrie, în aceeași zi urma să împlinim, eu 16 ani, el 18 ani, o numisem deja: ziua noastră!”

 

M-am oprit din citit, fiindcă simțeam o apăsare pe inimă și aveam ochii umezi, n-am știut niciodată această poveste în amănunt, dar acum trăiam alături de mama și Alex, povestea lor, aievea parcă, prin mintea și sufletul meu și sentimente puternice mă copleșeau.

 ”În vara aceea, am trăit cea mai frumoasă, curată și înduioșătoare poveste de iubire, din viața mea, dar eu nu știam. Când am plecat la gară, Alex m-a însoțit, a urcat în tren cu mine, parcă neăndurându-se să se despartă de mine. El știa că sunt trenuri care opresc și-n cealalată gară a Timișoarei, dar acelea erau trenurile personale, care erau atunci în funcție, pe distanțe scurte și care mergeau cu viteză mai mică și opreau în toate stațiile posibile. Eu însă mergeam cu un accelerat până la Bucureșți și de acolo schimbam cu alt tren, tot accelerat, fiind era o distanță destul de mare de străbătut. Trenul a plecat cu Alex în tren, prindea viteză și eu eram disperată. Apoi, după ce a înțeles și el că nu va opri în cealaltă gară, a zis că va sări din tren când va încetini la următorul semafor. Controlorul se apropia, un ofițer care fuma la geamul de pe culoar, a înțeles situația noastră și ne privea cu interes.

-          Dacă sari, te expui la un mare periol, poți să mori iar eu n-am să mai vorbesc cu tine niciodată, am zis

-          Lasă, Dorina..., a răspuns, cu o părere de zambet, la vorbele mele copilărești, a deschis ușa vagonului și a sărit, exact când trenul incetinise, așa cum se aștepta.

Eu am intrat suparată în compartimentul unde aveam loc, dar domnul ofițer de pe culoar striga la mine:

 

-          Dominșoară, veniți la geam, că prietenul dvs. va strigă!...

Am ieșit imedat și am putut să văd cum a căzut pe pietrele căii ferate și atunci, văzând îngrijorarea mea, domnul acela ofițer s-a înduioșat și mi-a zis:

-         Va striga pe nume, Dorina, nu sunteți dvs.? Și a mai strigat: Iartă-mă! Lăsăți că eu am văzut că s-a ridicat, nu va păți nimic...

Nu știu unde a fost inima mea tot drumul până acasă. Pe atunci nu existau telefoane, mergeam la Poștă să vorbim, în niște cabine telefonice speciale. După 2 zile am primt o telegramă și un aviz telefonic. La telefon am aflat că în noaptea aceea a alergat 45 km. pe câmp, fiindcă atât de mult mersese trenul până a sărit el din tren, s-a întâlnit și cu o haită de câini, noroc că avea condiție fizică, făcea lupte grego-române și canotaj, pe atunci...La 4 dmineața a reușit să între în casă tiptil, fără să fie simțit, a înșfăcât cele două sticle pentru lapte, a fugit la magazin, s-a întors cu laptele, apoi, frânt fiind, s-a culcat și a dormit până l-a trezit mătușa mea, ca să meragă la școală. În telegramă scria doar atât: ”Te iubesc! Alex.” A citit și funcționara poștei, telegramele ce funcționau pe atunci erau deschise și a zâmbit...Pentru mine era suficient. 

Următorii ani am corespondat frecvent, cam 2 scrisori pe săptămână, dacă întârzia 1-2 zile deja mă îngrijoram. Ne-am mai văzut o dată, într-o iarnă, când a venit el la mine, cu echipa de lupte greco-române și a stat la bunica lui, tanti Maria, sora bunicii mele, doar câteva zile cât a durat acel concurs. În ultima clasă de liceu, mătușa mea i-a interzis să-mi mai scrie, pur și simplu, iar eu am suferit enorm. În această perioadă a legat o prietenie cu o colegă de școală. Totuși, când a plecat în armată, era armata obligatorie pe vremea aceea, a început din nou să-mi scrie. Eu căzusem la facultate și găsisem un post de contabilă la o mare bază de aprovizionare, gen de baze ce se aflau în fiecare județ. Așa am ajuns să accept să fiu trimisă în delegație la o baza similară de la Sibiu, unde se adunau contabili din toată țara, pentru o verificare gestionară. M-am bucurat, findca Alex făcea armata la o unitate militară de lângă Cluj, cam 3 ore de mers cu trenul de la Sibiu și intenționam să-i fac o vizită inopinată la unitate. Era iarnă și era un ger cumplit, dar nmic nu conta. Acum, când mă gândesc la curajul cu care am plecat de la gara din Cluj, pe câmpuri, dintr-o unitate militară în alta, fiind mai multe la rând, iar eu nu știam care este cea a lui Alex, mă simt contrariată și uimită de cât elan îți dă tinerețea și ce sentimente puternice trăiam!

În această conjunctură, s-a reinodat legătura noastră și mi-a promis că la terminarea stagiului militar, în februarie, anul umator, va veni la mama, să mă ceară de nevastă, așa cum ne promiseserăm și ne juraserăm de când eram doar niște copii. Stabiliserăm să ne căsătorim la începutul toamnei, de ziua noastră.

Alex a venit la noi, la terminarea armatei, așa cum a promis și a fost ultima dată când l-am văzut, pentru mult timp după această dată, fiindcă atunci când a ajuns acasă, mi-a mai scris doar o scrisoare și apoi...nimc. În toamna acelui an, exact de ziua noastră, s-a căsătorit cu acea colegă de școală.

Eu am interzis familiei mele să mai vorbească despre el în prezența mea. Acest lucru a fost respecat, până într-o zi, când bunica lui, tanti Maria, a  venit la noi și a povestit mamei cum a fost în  vizita care tocmai o făcuse fiicei ei la Timișoara. A așteptat-o Alex în gară și primul lucru de care a întrebat a fost:

-          Ce face Dorina? Atunci ea i-a spus:

-          Nu înțeleg de ce întrebi de ea, știi că ea nu vrea să mai audă de tine? Nu lasă pe nimeni să vorbească desore tine, cred că nici pozele cu tine nu le mai are, nici scrisorile...

-          Cum, bunica? a zis cu jumătate de glas și din ochi i-au țâșnit lacrimi.

Atunci s-a înfuriat și a luat toate scrisorile și le-a ars. Pozele noastre, care stăteau primele în album,  le-a dat deoparte. Mama nu s-a putut abține să nu-mi povestească, nu știu de ce, de data asta n-am oprit-o și am ascultat totul, fără să spun un cuvânt. Dar inima mea nu era vindecată și încă nu puteam să înțeleg multe lucruri, totul era atât de dureros și răscolitor!

Mă măritasem și eu, anul următor cu un tânăr ce nu făcea parte din cercul meu de cunoscuți, era total opus mie și din cu totul alt mediu, era alt caracter, alt temperament. Cu toate acestea era drumul meu în viață, destinul meu, planul Lui Dumnezeu pentru mine, care nu s-a potrivit de fel cu planul făcut de mine și Alex, deși eu am știut de la 9 ani, că mă voi căsători la 20 ani și voi face un copil la 21 ani, ceea ce exact așa s-a întâmplat, dar nu cu cine iubeam eu cu adevărat. Fiul meu, cu par bălai, s-a născut tot într-o zi de toamnă și a fost un copil dorit doar de mine, căruia i-am dăruit o iubire fără margini, fiind pentru el, în toți anii ce-au trecut de atunci, îngerul lui păzitor și tot sprijinul lui permanent, la modul absolut și necondiționat, pe această lume. După ce s-a născut, fiind un copil frums și cuminte, l-a iubit toată lumea din jur și familia mea, mai ales mama, care m-a ajutat enorm la creșterea lui și chiar o făcea cu drag.

 

-           

Sunt un tip solitar

 

Sunt un tip solitar, deși nu am fost așa mereu. Am avut mulți prieteni, o soție, doi copii... Copiii rămân ai tăi pe viată, prietenii și soția însă, la un moment dat, se poate să vireze spre alte direcții. De o vreme m-am izolat și eu de lume, fiindcă nu-mi mai gasesc locul în ea.

Am fost un copil cuminte, mama zice că n-am facut nici o poznă, așa, ca de băieți, n-am spart vreun geam cu mingea, nu m-am bătut cu nimeni, n-am șicanat fetele. În școala primară am urmat patru ani de muzică, de pian, dar nu am continuat, spre regretul mamei, ce era o fire muzicală, artistică. La gimnaziu am fost mediocru. Aici am avut un episod în care i-am dat bătăi de inimă mamei, când m-am împrietenit cu niște copii mai golănași și am lipsit de la școlă două săptămâni. Mama a aflat abia când diriginta a sunat-o, a venit biata, în fugă la școală, unde eu eram cuminte, în clasă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat...La colegiu am intrat la al doilea examen, cel din toamnă, că la primul am luat 4,15 la matematică, bat-o vina! Cu toate acestea am trecut examenul de licență ca economist, cu o notă bunicică, 8,40.  Ce-i drept am plătit taxe, dar la examene a trebuit să invăț ca să trec, așa am obținut o diplomă în ”management”. Dacă vă vine să credeți, am ales specialitatea asta ca să fiu coleg cu un prieten care între timp a renunțat. N-am profesat niciodată in domeniu, deși oricine mă-ntreba când eram mic, ce vreau să mă fac când voi fi mare, răspundeam ferm: director.

O vreme a fost bine. Eram la casa mea, aveam soție, doi copii minunați, un job în care mă descurcam, mergeam in vacanțe cu familia și pretenii. Ce să spun? Aveam un grup de patru prieteni si eram nedesparțiți, se căsătoriseră și ei și deveniserăm prieteni de familie, Eu nu eram director, cum mi-am dorit, dar erau ei si am fost pe rând in subordinea lor. Nu exista eveniment, zi de naștere, aniversare, sărbătoare, pe care să nu le facem împreună. Încet-încet, însă, gașca s-a spart. Au intervenit soțiile, s-au retras unii, chiar și cel care-mi era naș de botez la unul din copii. A rămas, pentru o vreme, doar unul, cu a cărui soție se imprietenise a mea, singura de altfel, cu care s-a potrivit. Cred că de aici a pornit totul. Curând eu nu am mai avut nici un cuvânt de spus, soția mea era mai prietenă cu prietenul meu și soția lui, decât mine. Probabil că ei au știut înaintea mea că decisese să se despartă de mine, după 20 ani. Am avut un an greu, divorț, depresie, am început sa beau tot mai mult, zilnic. Până la urmă n-am mai avut loc nicăieri, așa că am plecat pe un job mai jos de pregătirea mea, în Olanda.

 

 

Caut un taxi care să mă ducă la aeroport. În sfârșit văd unul, îi fac semn și oprește, dar o domnă mă trage de braț și-mi zice, într-o engleză destul de bună:

-          Vă rog, unde mergeți? Trebuie să ajung ugent la aeroport, sunt în întârziere...

-          Aveți noroc, acolo merg și eu.

Îi deschid portiera și-i fac loc, apoi urc și eu. O privesc fugitiv, are probabil spre 40 ani, dar e distinsă si fină. Vorbim sumar, de politețe, aflu că are bilet în același avion, spre România.

În avion doamna se așează departe de mine, așa că treptat îmi dispare din gânduri. Apoi, în aeroportul din Bucuresti, ne reîntâlnim. Acum vorbim românește și-i zic:

-          Eu de aici merg cu mașina, la o pensiune in munți, unde am rezervare....

-          Probabil vă retrageți să scrieți...

-          Deci știți cine sunt?

-          V-am citit ultimul roman, sunteți scriitorul Andrei Tomescu

-          Nu sunt așa popular, mă surprinde că m-ați remarcat.

-          Eu sunt ziaristă la o publicație locală, unde scriu rubrica de cultură si artă, așa că trebuie să fiu la curent cu tot ce ține de acest domeniu.

-          Atunci, poate mai vorbim la telefon, vă las cartea mea de vizită

Mă caut in buzunare, dar probabil, fiindcă am schimbat hainele nu reușesc să gasesc vreuna...

-          V-o dau eu pe a mea, poate mă sunați cand aveți timp

-          Desigur, mulțumesc!

Ne luăm la revedere și observ un domn agitat care-i face semn, probabil soțul, deți n-am vazut o verighetă.

Pe mine nu mă aștepta nimeni, așa că mă îndrept hotarât si sigur spre parcarea unde mi-am lăsat mașina, am plătit aceasta 2 ani. Mașina e la locul ei, e o parcare acoperită și protejată, sper ca mașina să pornească, după atâta timp. Da, totul pare să fie în ordine. Nu mă duc acasă, asta poate să mai aștepte, cândva mă aștepta mama, copiii, acum mama nu mai este, n-a apucat să se bucure de cariera mea de scriitor, iar copiii nu sunt în țară, au job-uri în străinătate, au ocupațiile și viața lor. Am facut o rezervare, cum am spus,  la o pensiune retrasă, în zona Covasna, unde am mai fost și m-am simțit foarte bine. E un loc izolat, perfect pentru mine, fiindcă vreau liniște, n-am putut niciodată să scriu decat în țara mea, iar acesta e unul din acele locuri cu frecvență înaltă, cu energii benefice, ce-mi sunt necesare, dacă vreau să-mi redobândesc inspirația...Da, simțeam că e momentul să scriu din nou, mă intorceam din Anglia, fusesem și-n Italia, Franța, destinații unde-mi cheltuisem parte din economii, în ultimii 2 ani. De la moartea mamei nu am mai putut fi același om, fiindcă a trebuit pentru prima oară să mă descurc singur, ea era sprijinul meu, busola mea, niciodată nu m-am rătăcit, niciodată nu am fost lipsit de speranță, cât a existat ea, cea din umbră, care avea să mă sprijine oricând, oricum, cu orice. Tatăl meu nu a fost prezent în viața mea, chiar dacă o vreme a fost fizic lângă mine. Atunci mama avea grijă de el, ca de un al doilea copil, mama avea grijă de casă, de cheltuieli, aprovizionare, servici, școală, de tot. Iar când nu a mai putut, tata a plecat, iar mama nu l-a mai putut primi înapoi niciodată. De aceea tata a hotărât că suntem vinovați că l-am abandonat. Din cauza alcoolului i s-a tras moartea, o moarte durerosă, departe de lume, de toți, într-o mânăstire unde l-au primit și l-au ținut din milă. Alcoolismul e transmisibil genetic, așa că am primit această moștenire. Nu am fost conștient de acest lucru până la divorț, mă descurcasem bine până atunci, credeam că dețin controlul, dar la prima cumpănă serioasă a vieții s-a dezlănțuit prăpădul. Exact după ce am mers cu mama la mormântul lui, după ce am fost anunțați că a murit.

O lună mai târziu mergeam la notar pentru divorț.

Atunci am pierdut tot, atunci am fost la pamânt. Mergeam la lucru și peste tot ca un robot și beam tot mai mult, și era tot mai rău. La început încă mai mergeam cu copiii și mama lor la prietenul nostru, cel care mai rămasese din toți, unde obișnuiam să ne petrecem weekend-urile. Apoi ei toți își faceau planuri de concedii sau ieșiri în weekend, fără mine.

Cândva eu eram nelipsit, nu se făcea nimic fără mine, acum eram evitat.

-          Tu ai fost prieten cu acest om dinainte de a te căsători, cum acum ea este prietena lor, iar tu nu mai ești? intreba mama, pe bună dreptate.

-          Nu știu ce să zic, poate faptul că e prietenă de fapt cu soția lui....

-          Măi, cum poate acest om să renunțe la tine, dupa 20 ani în care ați fost prieteni, doar fiindcă ea a decis să divorțeze? Clar acesta nu se cheamă prieten. Pe ea și copii îi primește in casă, ca și când nimic nu s-a întâmplat, dar tu nu ești bievenit, deși cu ceva timp în urmă ați fost plecați împreună în concediu la munte?...

-          Nu mă deranjează, mamă, până la urmă ea nu a greșit cu nimic...

-          Păi tu cu ce ai greșit față de ei, ar putea să rămană prieteni cu amândoi...

Până la urmă am înțeles că ea se întâlnea deja cu altcineva. Atunci am realizat că această prietenie a fost falsă dintotdeauna, devreme ce au putut schimba așa ușor macazul, înlocuindu-mă pur ți simplu cu altul, atât ei cât și familia mea. Copiii nu aveau nici o vină, ei nu înțelegeau situația.

S-a întâmplat să cad în deznădejde cruntă de mai multe ori. O dată am cerut ajutor.

Mama a descuiat ușa în grabă, disperată.

-          Unde ești? a strigat

-          In baie, am răspuns

-          Doamne, ce cauți în cada plină cu apă imbrăcat?

-          Nu știu cum am ajuns aici

-          Cum nu știi, puiule? Ce se-ntâmplă cu tine?

-          Mamă te rog s-o chemi, vreau să vină, sun-o să vină, că nu mai pot, simt că mor!...

-          Nu trebuie să te umilești atât, dragul meu...

-          Nu, te rog, sun-o!

Mama a apelat-o și a vorbit câteva minute, ea nu dorea să vină, mama a închis.

-          Nu va veni Andrei, hai să te ajut să ieși de aici!

Intr-o zi am băut peste măsură, drumul spre casă trecea peste o linie ferată, am vrut să aștept trenul, să termin cu toate, era 1 noaptea, știam ca va trece curând un tren, dar mi-a apărut chipul mamei și mi-am zis că ar fi prea mult pentru ea.

În Olanda am băut în neștire, zilnic, acolo era libertate la tot, chiar și la droguri, doar că aici am avut șansă, am zis așa, am deja viciul tutunului și viciul alcoolului, al treilea era prea mult. Munceam și beam, dar aveam grijă să trimit bani la copii și mamei pentru facturile de la locuința mea. Aveam amici din aceeași tagmă, doar că eu eram cel mai puțin versat, eram prost de sincer, așa cum de altfel am fost mereu și cu toate că devenisem un revoltat pe viață, pe societate, pe reguli impuse, încă păstram undeva, într-un colț al sinelui meu, principiile corecte și valorile cu care am fost educat. Mi se părea însă că acolo e mai multă civilizație decat în România și că libertățile de acolo sunt corecte. Pe o parte așa era, se păstra curățenia, respectul față de lege, ordinea, se lupta contra discriminărilor, dar cumva, libertatea era confundată cu libertinajul, așa cum se-ntâmplă peste tot, în toată lumea, distrugându-se valori sănătoase de viață.

Pe acest fond a apărut Endija în viața mea, mult mai tânără, dar și mult mai dezinhibată și experimentată. Lucram împreună, la aceeași firmă, intr-un depozit de logistică. Ea era din Letonia, dar vorbeam în engleză. Eu reușisem să plec din cazarea firmei, găsisem în privat, o cameră singur, desigur a trebuit să-mi achiziționez de la pat, frigider, până la masă, scaune, veselă, etc. Aveam bucătaria comună pe palier, la fel baia. Dar era bine, fiindcă îmi doream intimitate în cameră. La lucru mergeam cu bicicleta electrică, era o distanță de vreo 15 km. Nu mă deranja, mă obișnuisem. Îmi plăcea această fată, mai discutam la lucru, intr-o zi mi-a zis că e pe punctul să rămană pe drumuri, fiindcă o dau afară de la cazare, pe motiv că ar fi lovit o altă fată la o ceartă. Atunci i-am propus să fim colegi de cameră. Am și vizualizat în minte totul, eu voi dormi pe canapea și îi cedez ei patul, ca un domn ce sunt. A sărit in gâtul meu de bucurie

-          Faci tu asta pentru mine? a întrebat, parcă nevenindu-i să creadă

-          Desigur, am zis

-          Și pot să mă mut de mâine?

-          Bine-nțeles!

Așa a rămas. Eram fericit ca un copil, poate că-mi surâdea iar soarta, cine știe? Trecuse ceva vreme de când inima mea n-a mai tresărit pentru o femeie, mai ales că singura femeie din viața mea a fost soția mea, unica și cea mai importantă, după mama.

Cum față de mama nu aveam secrete, i-am spus la telefon toată povestea. Mama nu a fost la fel de încântată ca mine, desigur, mai ales când a auzit ce vârstă are.

-          Cum crezi tu că se uită la tine o tinerică de 29 ani, când tu mergi pe 45?

-          Dar nu mă-nsor cu ea, înțelege!

-          Dacă ea acceptă să stea într-o cameră cu un bărbat aproape necunoscut, nu-mi face impresie bună și nu cred că va ieși ceva bun de aici.

-          Nu-mi pasă, voi avea mai puțin de plătit la chirie, asta contează.

Am așteptat-o pe Endija a doua zi seara, să vină, dar nu mai ajungea. Am sunat-o și mi-a zis că e nevoită să amâne pe a doua zi. Își luase liber de la servici, așa că nu aveam cum să mă văd cu ea, ramânea să aștept. A doua zi, în sfârșit a venit. Câteva zile a fost bine, munceam acum în ture diferite, așa că nu prea ne vedeam, decăt în trecere. Eu mă trezeam dimineța să merg la lucru, ajungeam înapoi cand ea era plecată deja la schimbul de după-masă și mai ne vedeam seara târziu, pe la ora 23, când se-ntorcea, dacă nu dormeam.

Apoi a venit weekend-ul. Am decis să ieșim la o terasă, să ne relaxăm. Am făcut și câteva poze, pe care i le-am trimis mamei, totul părea in regulă. Doar că m-a rugat să merg la un diler de droguri, să-i iau o doză. După aceea s-a dezlănțuit iadul. M-am dus să o sărut de noapte bună, așa cum făceam acasă cu copiii mei, poate căutam o apropiere, cert este că a sărit la mine ca o turbată.

-          Nenorocitule, ce faci? Vrei să mă violezi?

-          Esti nebună? Am vrut doar să te sărut de noapte bună.

Atunci s-a repezit la mine și din instinct am împins-o la rândul meu, s-a dezechilibrat și a căzut, iar în cădere s-o lovit de colțul ferestrei deschise. Apoi a fugit pe ușă. Am rămas blocat preț de câteva secunde, dar în următoarea clipă am fugit după ea. Era un parc în apropiere, acolo-și făceau veacul mulți homosexuali, care de altfel nu erau agresivi sau periculoși, doar căutau să-și găsească un partener, însă în situațtia dată, mi-era teamă pentru Endija, că era o femeie singură, în puterea nopții, mi se părea periculos. Am zărit-o, stătea sprijinită de un zid, nu ajunsese în parc. Am rugat-o să vină în casă, a spus că vine doar să-și ia geanta și pleacă. Am implorat-o să ramână, i-am repetat că a fost o neînțelegere regretabilă, dar nu a vrut.

Nu știu unde a mers, a lipsit 3 zile. Mi-era teamă că va povesti colegilor varianta ei, că va arăta poza care mi-a trimis-o pe telefon, în care nu știu cum, avea un ochi vânăt și gura umflată. Părea lovită rău, bătută. Cum oare, când doar am împins-o, iar când am vorbit ultima oară cu ea, când a plecat, nu avea nici un semn? Oare de la căzătura aceea putea să fie așa ceva?

Nu voi ști niciodată adevărul, poate a folosit niște trucuri și a vrut să-și ia niște măsuri de precauție, pentru orice eventualitate, cine știe prin ce încercări o fi trecut și cu ce omeni o fi avut contact in viața ei, poate se aștepta la cine știe ce reacție din partea mea.

Am apelat-o mult a doua zi, într-un târziu mi-a răspuns, după multe insistențe. A spus că și-a luat liber 2 zile și că este la niște prieteni. A venit a treia zi și totul a revenit la normal. Nu avea nici un semn pe față. Endija nu vorbea despre viața ei, nu dorea să se destăinuie. Avea un prieten acasă, care o aștepta, era plecată în lume de la 16 ani, lucrase în multe locuri, a reușit să termine niște cursuri de gătit. De altfel a gătit de căteva ori cina pentru amândoi și a fost delicioasă, se vedea că se pricepe. I-am spus că și eu mă pricep la unele mâncăruri care chiar îmi ies. I-am facut o mazăre cu pipote și inimi. La început a fost sceptică, apoi a gustat.

-          E delicioasă! cum ai făcut?

-          Uite-așa, am zis și am pocnit din degete.

A râs cu poftă. Într-o zi mi-a apărut un abcces la o măsea, m-am umflat de la o zi la alta, nu mai spun de dureri. Am sunat la un medic dentist, care mi-a zis să fac o programare, deși era o urgență și plăteam asigurări de sănătate. Endija avea niște antibiotice, pe care nu le-aș fi putut cumpăra fără rețetă, mi le-a dat și așa mi-am revenit. Nu am avut relații intime niciodată. În general toate erau bune până în weekend, când nu se putea abține de la droguri. Atunci o lua razna și pleca, se întorcea dupa 2-3 zile. Mă îndrăgostisem de ea și sufeream ca un câine. O priveam cum doarme ca un copil, atunci era superbă, părea un copil ce zâmbea în somn, lipsit de griji.

Nu știu cum au trecut lunile, în vară Endija avea să plece acasă si să nu se mai întoarcă. Mama îmi spunea că e mai bine așa, fiindcă până la urmă era o profitoare, plătea mai puțin de jumătate din chirie, făceam cumpărături împreună, dar plăteam singur eu, etc.

Când a venit ziua plecării a fost ca de poveste. In vreme ce-și facea bagajul, cu o seară înainte, am povestit mai mult ca de obicei am mâncat împreună, apoi ea a cântat...Foarte târziu am adormit amândoi, iar dimineață, ne -am luat rămas  bun, ne-am sărutat frățește, ne-am promis că vom ține legătura. Și a plecat...

Eu cred că a știut tot timpul ce simt pentru ea, mi-a zis însă clar că între noi nu poate fi niciodată nimic. Dar a știut că sunt îndrăgostit de ea. Au știut și colegii. N-ar fi crezut nici unul că nu am avut relații intime, cu siguranță.

De la plecarea ei nimic n-a mai fost la fel, nu am mai putut rămâne acolo mai mult de o lună. Aveam un vecin, chiar lângă camera mea, Thomas, îi imprumutam săptămânal 10 euro, pentru droguri, care se vindeau la liber, undeva, în preajmă. Mi-i restituia negreșit, de aceea căpătasem încredere si-l împrumutam permanent. Era un tip de treabă, extrem de liniștit, mergea la lucru, își achita corect chiria, nu făcea nici un deranj nimănui. Cu el mai vorbeam, atunci când nu era sub influența drogurilor, fiindcă îi dădea o stare de somn și nu se mai putea discuta cu el. El a și zis primul că sunt îndrăgostit de Endi, cum obișnuiam eu s-o strig. Tot lui i-am spus că nu mai pot rămâne și a sperat că mă răzgândesc, fiindcă începuse să țină la mine, deși nu se putea spune că eram prieteni, știa să-și vadă locul lui, eu pe al meu.

M-am întors acasă, cu tot ce am câștigat. Eram atât de pornit, de încrâncenat, încât nici mama nu m-a mai recunoscut. Beam mult, eram irascibil, țipam, trânteam, mi-am spart telefonul, am dat cu pumnul in peretele de la bucătărie, unde este coloana de aerisire, pe motiv că vecinul de sus dăduse muzica prea tare. Am intrat cu mâna în aerisire, s-a făcut ditamai gaura.

Apoi i-am tras un pumn celui pe care-l crezusem prieten, ca să le fac pe toate. Eu care nu am omorât în viața mea o gâză. Când mi-am luat primul job, după ce am terminat stagiul militar, fiindcă eu sunt din ultima generație care a făcut armata, am fost încăntat că am găsit de lucru la o firmă de amanet. Am făcut niște cursuri la locul de muncă, pentru verificare metale prețioase, în fine, a mers totul ușor, am prins din zbor procedurile, întocmirea contractelor, comisionele, etc. Am lucrat în acest domeniu 3 ani. Abia îmi cunoscusem viitoarea soție. Intr-o zi s-a auzit un zgomot ciudat în dulapul cu acte. Am deschis ușa dulapului și din el a sărit speriat un șoricel. De fapt era acolo o familie, mama cu puii. Patroana mi-a zis să-i omor, eu am refuzat, am zis că nu pot face așa ceva, că sunt și ei niște ființe și mi-e milă. Ca să rezolv problema bărbătește totuși, am propus să-i iau intr-o sacoșă și să- i duc cât mai departe. Așa am făcut, i-am pus într-o plasă și fiindcă nu mă hotăram unde să-i las, de parcă nu vroiam să fie în pericol, am mers cu ei până la iubita mea acasă, unde de regulă mergeam după servici, în fiecare zi și i-am lăsat la ghena de gunoi din preajmă.

-          Bravo! Mi i-ai adus mie, să umple tot cartierul, a râs ea.

Acesta eram eu, acum însă devenisem contrariul, parcă inebunisem. De fapt se agrava depresia peste care crezusem că am trecut.

Am rămas acasă până s-au terminat banii, așa că după sărbătorile de iarnă, a trebuit să mă întorc în Olanda, dar de data asta la altă firmă. Munca era mai dificilă, mi-au dat și mașină, cu care să mă deplasez la locul de muncă, care era la 20 km. distanță. Trebuia să mai iau încă 3 persoane din aceeași casă, care lucrau în același loc. Cazarea era foarte bună, aveam un coleg de cameră liniștit, dar eu beam mult și sufeream. La un moment dat n-am mai putut, plângeam într-una, chiar și la volan dimineața, mi-era rușine de colegi, că mă văd și mă fac de tot râsul, destul mă vedea colegul de cameră. Mama mi-a zis să vin acasă, plângea și ea cu mine, datoriile se adunaseră, dar am decis să ma-ntorc și să-mi iau un job acasă. Am luat un tratament naturist și-n 2 luni mi-am revenit. Doar financiar lucrurile stăteau prost, la copii dădeam tot mai puțin, mama se străduia să-mi plătească în continuare facturile din pensia ei, ceea ce a dus la o situație tot mai grea, pe o parte o împovăram pe ea tot mai mult, pe de alta nici eu nu mă descurcam cine știe ce, mai ales că mă învățasem cu caștigul bun din Olanda. Situația a culminat cu momentul în care am fost oprit de poliție în trafic, fiindcă încălcasem regulile de circulație și mi-a fost suspendat permisul de conducere. Așa am rămas fără job, care depindea de permis.

M-am desparetit azi de cea mai draga fiinta: MAMA, care a plecat la cer, de unde, asa vreau sa cred,  va veghea in continuare asupra noastra, asa cum a facut toata viata. Acum spun adio mama draga, dar stiu ca ne vom revedea. Dumnezeu s-o ierte si s-o odihneasca in pace!

Tatal meu

Tatal meu

N-am vorbit pana acum de tatal meu, doar de mama. Din pacate tatal meu a murit cand eu aveam doar 15 ani, de aceea am avut o retinere de a vorbi despre el, am trait langa el mult prea putin, dar am amintiri dragi, pe care cu trecerea vremii le pretuiesc mai mult.

Tatal meu era un boem, un om pe care toata lumea care l-a cunoscut, l-a respectat. Putin taciturn, putin distant si chiar distrat, mergea pe strada totdeauna cu un ziar in mana, de cele mai multe ori, mergea citindu-l, motiv pentru care nu prea vedea lumea din jur...Cate un cunoscut il oprea, atunci intindea mana sa dea noroc, si spunea, absolut obligatoriu: ”Va salut, cu respect!”, impaturea ziarul si schimba cateva vorbe cu acea persoana, de regula, oameni pe care-i cunoscuse in relatiile de servici, sau chiar vecini. Mi s-a intamplat sa fiu cu el si sa asist la asemenea scene, de care-mi amintesc cu multa placere. Iubea muzica si sportul, ii placea sa se informeze permanent, era pentru educatie, pentru a invata. A dorit mult sa-si depaseasca conditia de copil infiat si crescut in conditii foarte modeste,  incerca sa termine liceul, era cu un an inaintea mea, cand s-a intamplat nefericitul neveniment.

Tata a lucrat ca functionar, apoi sef de depozit la o mare baza de aprovizionare. Pleca foarte dimineata si venea seara tarziu, cu un teanc de dosare, la care mai lucra si acasa. Fuma si bea cafea, avea un port-tigaret foarte frumos, pe care-l scotea din buzunarul de sus al camasii sau sacoului. In putinele zile cand era liber, ii placea sa joace table, avea cutia lui, din lemn maro-roscat, cu toate piesele din lemn. Avea insa o pasiune mai mare decat toate: pescuitul. Detinea seturi de undite, facute de el, asa era pe atunci, de care nimeni nu avea voie sa se atinga. Am mers deseori cu el la pescuit, o data a prins raci cu mana si i-a adus acasa vii, ca asa se gatesc racii. Am mancat doar carnea de la picioruse, era buna, insa pentru mine a fost putin cam neplacut sa vad modul in care au fost sacrificate acele fiinte, mi-a fost foarte mila. Dar nu uit acest tablou, cu noi toti in curte, eu, sora mea, mama si tata, luand cina gatita la foc afara, in putinele clipe cand mancam impreuna si tata era relaxat si radea, fiindca radea atat de rar!

Tata nu consuma alcool, dar cand se intampla sa fie o sarbatoare, cum ar fi Revelionul si primeam musafiri, atunci se servea si vin la masa, era o buna dispozitie de nedescris. Atunci tata vorbea mai mult si era extrem de simpatic si comic. In rest nu-mi amintesc sa fi venit la noi, copiii, sa ne sarute sau sa se joace cu noi, nu era genul. Era sever, chiar daca nu ne-a batut sau certat, dar era suficienta o privire. Uneori, cand ma simteam nedreptatita ii raspundeam putin mai nervoasa, atunci sora mea statea extrem de incordata, fiindca nu stia ce reactie va avea, dar niciodata nu a degenerat, tata stia sa aprecieze exact limita unde severitatea se poate transforma in agresivitate, ori el nu agrea violenta. Mama il mai cicalea si noi ne rugam sa taca, dar tata zicea doar atat: ”Mai taci, mai femeie!”

Tatal meu m-a inscris la liceul care a vrut el, nu cel la care as fi vrut eu, datorita lui am facut o meserie, care desi nu mi-a placut, am practicat-o 40 ani si m-am pensionat din specialitatea de economista. Zicea la toata lumea: ”Ea va fi contabil-sef!” Asa a fost, nu stiu de unde a intuit atat de exact, pacat ca nu a mai apucat sa vada ca i s-a implinit dorinta. Seman cu el si fizic, si in unele trasaturi de caracter, la fel ca el m-am aruncat cu constinciozitate in munca, la fel ca el am fost si sunt distrata, in orice context sau loc, pe strada, in magazine, in lume, merg fara sa vad in jur, imi uit, de cand ma stiu, umbrela, manusi, portofel, pe unde trec, dar nu am avut nicodata tinuta lui in relatiile inter-umane, nu am avut acel ”lipici”, acel respect pe care el l-a castigat fara sa faca nimic special.

Acesta a fost tata, un om bun, dornic de educatie, plin de demnitate si prea multa constinciozitate si seriozitate in tot ce a facut. A muncit mult, prea mult ca sa mai aiba timp sa se bucure de viata, a avut putine bucurii si la finalul vietii, nu a avut nici o sansa.

Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace!