Stateam la geam

 

Azi am găsit jurnalul mamei și am stat mult pe gânduri dacă să-l deschid, să întru în intimitatea cea mai profundă a ființei sale, sau nu. Și mângâindu-l lung, minute în șir, am decis să-l citesc cu răbdare, poate câteva pagini pe zi, ca să pot pătrunde mireasma și adâncul acelor gânduri și trăiri, așternute cu grijă și meșteșug, fiindcă știam că mama mea era o bună naratoare și o poetă inascută. Fără pretenții, dar cu o mare profunzime a gândirii și convingerilor, crescute în timp, prin mult studiu și căutare a sensului existenței. Am deschis și am citit primele pagini, la biroul ei, pe laptopul unde a lucrat, unde a scris și unde a comunicat cu lumea, însingurată și retrasă, dar încă cu multă bucurie de viață și dragoste de oameni.

 

”Stăteam la geam, în trenul ce mă ducea la Iași, a câta oară? Cine mai socotește? Mergeam la mitropolie, la moaștele Cuvioasei Sfanta Parascheva, la o 3 zile distanță de pelerinajul de ziua ei, unde se stă zeci și zeci de ore la rând. Făcusem acest pelerinaj prima oară, cu mult timp în urmă. Mama mergea mereu la acest pelerinaj, mama m-a purtat peste tot cu ea, la toate mănăstirile unde mergea, sau de care auzea, de la ea am luat obiceiul de a călători pe la mănăstiri și moaște de sfinți. Mersesem prima oară la pelerinaj, cu gândul că voi sta 3-4 ore, mi se părea un timp rezonabil, aș fi putut să suport, nu mai mult, categoric nu. Era o vreme de iarnă timpurie, când am mers prima oară, fiindcă ninsese și era înghețat, deși data din calendar arăta 13 octombrie. Trenurile circulau, parțial încălzite, am nimerit în singurul vagon neîncălzit și m-am răstit la controlor că circulăm în condiții inumane. Atunci am aflat că toate celelalte vagoane erau încălzite, așa că am găsit loc în alt vagon. Ei, da, radiatorul fierbinte, așa da! Făcusem cunoastintă în gară cu o doamnă, la ceas matinal, primul tren de dimineață fiind la 6 și ceva, și peronul era aproape gol. Mergea și ea la aceeași destinație și ne-am pus pe povestit. Așa am pierdut trenul, a trecut pe lângă noi, dar am zis că nu-i al nostru. Ne-am dat seama de eroare privind cum se depărta. Astfel ne-am trezit în vagonul înghețat al următorului tren, dar nimic nu putea să ne oprească din drum. La Iași, coada se forma de foarte departe, mergea în șir șerpuit pe sraduțele întortocheate, care urcau dealul spre mitropolie, în zare se vedeau turlele catedralei. Era iluzia că mai avem puțîn și ajungem, fără această iluzie n-am fi rezistat. Trecuseră multe ore de când mergeam în rând, în pas de melc, nu eram îmbrăcată corespunzător, dar pe margini erau femei care vindeau mănuși, șosete și căciuli. Am cumpărat de toate. După ce ninsese, acum ploua, dar perechea de bătrânei din față, avea umbrelă, încăpeam și noi două, eu și doamna cunoscută în gară, sub ea, era suficient. Din când în când mai veneau localnici cu sendviciuri și ceai cald. Pe margini era îngrădit și mulți militari, jandarmi străjuiau și vegheau ca să fie ordine. La anumite intervale zăream toalete stradale, totul era foarte bine organizat, dar nu puteai să ieși din rând și să te întorci, decât la acele toalete, nu mai departe, fiindcă jandarmii nu puteau ține cont cine a plecat, locul exact unde a stat în rând, că să-l lase să se întoarcă și erau mulți care s-ar fi strecurat peste rând, așa că trebuia să mergi în continuare, dacă ai fi plecat, ar fi trebuit să iei rândul de la capăt. Am vrut de două ori să renunț, la fel că și doamna de lângă mine, dar ne-am încurajat una pe alta, că e păcat cât am mers deja și mai e puțin. Am luat rândul la prânz, ora 12, în data de 13 octombrie și am ajuns la baldachinul unde erau depuse moaștele Sfintei, la 4 și ceva dimineață, pe 14 octombrie. 16 ore de mers încontinuu, în pas de melc, fără mâncare, doar band apă și când am reușit să întrăm în curtea catedralei deja pluteam. Nu se poate descrie în cuvinte ce am trăit la acest pelerinaj, despre care, dacă m-ar fi întrebat cineva înainte, dacă îl voi putea face, aș fi zis categoric: NU. Doar o putere divină a făcut ca intenția noastră să rămână neclintită și puterea noastră să renască iar și iar, minut de minut, ceas de ceas, până la sfârșit. Și miracolul a continuat să se manifeste, când la întoarcere acasă, la  scurt timp, s-a întâmplat ceva ce nu mă așteptam, chiar de era alt lucru decât cel pentru care mă rugasem la Sfânta. Dar știam că este un semn, ceva câștigat în urma pelerinajului. Așa așează Dumnezeu lucrurile, de cele mai multe ori, îți dă ce-ți trebuie, nu ce vrei.

Eram acum din nou în drum spre Iași, dar de ani de zile mergeam la câteva zile după pelerinajul mare, fiindcă acela care l-am făcut de ziua ei a fost primul și ultimul. Mi-am promis însă să merg anii următori, cât voi trăi și voi putea să mă mișc, la Iași, în preajma zilei ei. Acum aveam loc la geam și priveam în zare, la soarele care răsărea de după dealuri, se ridica semeț, așa că se anunța o zi frumoasă, cum rar s-a întâmplat în drumurile mele la Iași, fiindcă mai tot timpul era înnourat, frig și ploua. Am mers și cu mășîna mea, eu la volan, sau cu fiul și nora mea, cu nepoții, ehei..., era altceva, alt confort. Însă drumul acesta trebuie făcut din când in când, măcar, ca o jertfă, ca să ai un folos real. Acum mergeam singură, fiul meu era plecat din țară, așa l-a dus viața, departe, departe... Gândeam la toate și deodată am auzit un glas de femeie care mă întreba dacă e liber locul de lângă mine?

- Da, am răspuns. Doamna se asejă pe locul liber și am început să schimbăm impresii. Îmi place să vorbesc cu oamenii în tren, sunt curioasă să aud ce gândesc, să aflu păreri...parcă trece și timpul mai repede.

Am sporovăit despre toate, despre credință, despre pelerinaj, despre griji cotidiene și despre pandemia Covid, care speram că se va termina în curând, căci adusese multă instabilitate, multă jale și morți, pierderi de job-uri, perderea unui orizont, o tulburare și o dezorientare totale. Au intervenit și alții în discuție, unii se-ndoiau de existența unui virus și vorbeau de conspirația mondială, alții erau convinși de pericol și spuneau că aveau grijă să se protejeje cât mai mult, toți știam însă, că suntem într-un mare necaz, de oriunde ar fi venit și doar Mâna Lui Dumnezeu ne mai poate salava.

Orele au trecut rapid, am ajuns la Iași, am ajuns la Sfânta și m-am rugat pentru copilul meu, nepoți, pentru mine și toată lumea. M-am întors cu trenul de ora 13, am reușit să-l prind, fiindcă n-a fost mare coada la catedrala, așa că am ajuns acasă până s-a lăsat seara.O zi merită Sfânta, merită Iisus, merită Dumnezeu! Pe drumul de întoarcere n-am avut cu cine să leg două vorbe, dar nici nu mai aveam această plăcere. Stăteam tot la geam și amintirile mi se derulau în minte. Eram legată de trenuri și gări încă de la 16 ani. O legătură de suflet, adâncă, plină de sentimente profunde, trăiri puternice, la răscruce de drumuri... 

Mă văd și acum clar, ca și cum ar fi fost ieri, plecând de pe plaiurile Moldovei, în vacanța de vara, la terminarea clasei a-IX-a de liceu, pentru o lună, într-un oraș bănățean, la peste 700 km de casă. Tata murise în februarie, s-a otrăvit și eu l-am găsit. Nu cred că în această tragedie s-a gândit cineva la mine, la trauma suferită de mine, în urma acestei cumplite întâmplări.

Dar povestea mea începe de fapt, cu 4 ani în urmă.

Eram un copil liber și fericit. Ne mutaserăm de câțiva ani într-un cartier nou de blocuri, de la micuța noastră căsuța albă cu o camera și o bucătărie, unde stătuserăm cu chirie. Acolo m-am născut, acolo am crescut împreună cu sora, părinții și bunica mea maternă. Pe bunica paternă, pe care au adus-o de la Bucureșți, oarbă de mai mulți ani, tata a decis, la insistențele mamei, care nu mai putea să aibă grijă de ea, să o ducă la un azil de la Roman, unde a și murit. Înainte însă a murit bunica care ne crescuse, pe mine și sora mea. Apoi tata a primit repartiție pentru un apartament cu 3 camere. Doamne, ce bucurie! Eu abia venisem dintr-o stățiune, unde eram trimisă o dată pe an, cam de vreo 3 ani, la rând, pentru că fusesem bolnavă de hepatită și boala recidivase. Credeau că voi muri, dar a fost să trăiesc. Am intrat cu toții în aparatament și am început să numărăm camerele, nu mai văzusem așa locuință imensă.

-          Sunt 4 camere, am zis

-          Nu doar 3, a zis tata

-          Ba nu, eu am numărat 4

-          Sunt 3 camere, zise și sora mea, nu mai spune prostii.

Atunci am luat împreună turul casei și am numărat iarăși, 1,2,3 iar când am zis 4 mi-am dat seama că numărăm și holul din mijloc, mare, pătrat, din care porneau alte 2 holuri mai înguste și mai mici. Tote camerele erau decomandate, bucătăria avea și cămară, în holuri erau mai multe debarale, iar baia, ce să zic? Baia era cea mai grozavă, fiindcă pentru prima oară aveam toaletă, cadă, duș, chivetă și apă la discreție, rece și caldă, în casă, nu la pompă, afară. Pentru prima oară aveam calorifere peste tot care să dea căldură, fără să mai trebuiască să băgăm lemne în sobă.

Apoi liftul din casa scării era cu adevărat o minune. Blocul avea 10 etaje. Nu mai aveam răbdare să dea odată drumul la funcționarea liftului. Toate erau că un miracol ce a venit peste noi brusc și încă nu ne dumiriseraăm ce ni se-natmplă. Tata era fericit, cel mai fericit.

Au urmat zile pline de noutăți. Deși nu aveam cu ce să mobilăm toate camerele ca lumea și aveam un reșou în loc de aragaz și nu ne puteam permite un frigider, eram cu toții încântați de noua locație, de spațiu, de confortul ce nu-l sperasem. Nu aveam multe, dar aveam televizor, legătura cu lumea de dincolo de orizont...Era prima serie de Rubin, din acele televizoare alb-negru, de primă generație. Tata era adeptul noului, dorea să aibă tot ce se inventa că tehnologie, iar televizorul îl cumpărase încă înainte de a ne muta la bloc, am fost primii de pe strada aceea care am avut în casă așa ”bijuterie” tehnologică a acelor vremuri.

În curând s-a dat în funcțiune liftul.  Doamne, cât ne-am plimbat, copiii din bloc, cu acel lift! Până au intervenit vecinii și ne-au potolit. Urcam până la et.X și de acolo urmau câteva scări, la capătul cărora era o ușă ce dădea pe terasă. Era o terasă imensă, care avea la margini un gard de protecție și mai urma o scară care urca pe încă o terasă mai mică, unde în anii următori, ne urcam să facem plajă. Plus că pe acolo se putea trece de la o scară la alta, blocul având 2 scări.

Au fost ani frumoși, părinții lucrau, tata de dimineață, până aproape seara, mama în schimburi, la o fabrică, iar noi eram cam de capul nostru, după ce veneam de la școală sau în vacanțe.

Tată își luase bicicletă. A învățat să meargă pe ea sora mea, prima. Cădea, se julea în genunchi și iar se urca pe ea. Eu, mai mică și mai temătoare, am învățat exact în ziua când tata a decis s-o vândă. Îmi făcusem un grup de fete și băieți cu care ieșeam să stăm de vorbă sau să  ne plimbăm pe acele alei străjuite de grădini, cu multă iarbă și pomi de tot felul, castani, tei, plopi, tufe de liliac și garduri vii. În vara aceea aveam 12 ani, iar mama ne-a anunțat că vara ei din Timișoara, vine cu soțul ei neamț (sas), în vizită. Infiaseră un băiat, care era mai mare că mine cu 2 ani și vroiau să-l prezinte familiei. Veneau la sora bunicii mele, tanti Maria, mama acestei verișoare, unde aveau să stea. Veneau în concediu, așa cum mai făcuseră și în anii din urmă, dar acum era prima oară când veneau cu acest copil înfiat. Aceste vizite erau ocazia în care tata se îmbraca în costumul lui bun și scotea vinul cumpărat special pentru ea, el nefiind băutor. Mama gătea ce știa ea mai bine și ne așezam cu toții la masă. Era atunci la noi în casă multă veselie și ne simțeam foarte bine. De data asta, însă, pe mine nu m-a impresionat vestea că vin, nici că o să cunosc acel băiat. Deja aveam un prieten mai special, Marius, cu un an mai mare. Ieșeam afară cu ceilalți copii, mai mult că să-l întâlnesc pe el și să stăm de vorbă. Era un băiat plăcut, înalt, frumos, cu ochi negri și pătrunzători, cu un zâmbet permanent și care îmi povestea de pădurile în preajma cărora copilărise cu bunicul sau, povestea că regretă felul cum a fost smuls de  acolo de mama lui, care se recăsătorise. Stătea la două blocuri distanță de mine. Uneori urcam pe terasa blocului meu, unde eram singuri și unde îmi împărtășea cele mai secrete visuri, printre care acela de a-și construi o barcă și a colinda lumea. eu îl ascultam fascinată.

-          Știi, eu am să construiesc o barcă și am să plec de aici departe, poate te iau și pe tine, zicea, dacă vrei

-          Știu și eu?...Cum o să faci asta?

-          Am un prieten, cu el vreau să fac barca, dar până atunci aș vrea să mergi cu mine într-o excursie în pădurea de la marginea orașului. Cunosc toți copacii, vreau să ți-i arăt și ție. Pe mine m-a învățat bunicul, care mă lua des cu el în pădure, tot ce ține de orientare, copaci, animale, insecte, știu de la el.

Eu tăceam, îl ascultăm și-mi era de-ajuns.

-          Știu să mă orientez după cer, ziua după poziția soarelui, noaptea după poziția stelelor, când e senin, zise

-          Vezi, în seara asta e senin, uite, dacă priveșți în față observi Carul mare și mai încolo, Carul mic

-          Unde? am întrebat

Mi-a arătat direcția cu mâna întinsă și mi-a descris exact poziția stelelor, apoi a zis:

-          Iată și Steaua polară, sau Luceafărul, cea care strălucește cel mai tare

În seara aceea am plecat acasă cu greu, parcă nici unul nu ne mai săturam să fim împreună, el să vorbească, eu să-l ascult și eram o ascultătoare foarte bună. Avea o forță a cuvintelor, care de fapt exprimau tăria caracterului său puternic ce urma să se manifeste în viitor tot mai pregnant.

A venit ziua când mătușa mea de la Timișoara a venit la noi, așa cum își anunțase vizita.

După ce mi-a prezentat pe fiul ei adoptat, eu am spus că plec pe terasa blocului cu o vecină, să fac plajă. Ne-am trezit cu acest băiat care se ținea după mine. Mi-a zis că după-masă au programtă o plimbare prin oraș.

-          Sper că vii și tu, a zis

-          Eu? Nu cred, trebuie să mă-ntalnesc cu prietenii mei din cartier, iar acum noi urcăm să facem plajă și nu poți veni și tu.

Îl văd și acum cu ochii minții cum s-a întristat și a plecat.

Seara mama a zis că trebuie să mergem în oraș, eu am rugat-o să mă lase să stau cu prietenii mei, dar pe când toți se aflau deja în fața blocului, mama m-a strigat din grupul de copii cu care eram, să vin, să merg să mă schimb și să-i însoțesc în plimbare.

-          Mamă, dar ți-am zis că nu doresc asta!

Atunci tata mi-a dat o palmă. Am înlemnit, nu mai făcuse asta până atunci. M-am simțit umilită în față prietenilor mei și a toată familia, noroc că Marius nu era de față. A trebuit să merg în casă și să mă schimb, apoi să-i urmez în acea plimbare, mai mult plângând. Mai rău a fost că m-au obligat să merg în fața lor cu Alex, băiatul adoptat. Îi auzeam ce vorbeau în spatele nostru, cum că-și doresc să devenim buni prieteni, apoi logodnici și apoi să ne căsătorim, după ce eu voi împlini 18 ani și vom fi terminat școala. Eram stupefiată, mai ales că aveam abia 12 ani și acel băiat, insistent și mic de statură nu-mi plăcea de loc. Apoi am aflat că tatăl meu și mătușa mea stabiliseră acest lucru. Aveam în minte cum se straduiseră cu ani în urmă să mă infieze pe mine, dar părințîi mei nu au vrut să audă. Atunci au căutat un copil care să aibă aceeași dată de naștere ca mine, dar au găsit acest băiat care se născuse în aceiași zi și lună, însă cu doi ani mai devreme.

Dorința aceasta a lor nu am înțeles-o niciodată. În timp, am aflat că această mătușă a fost îndrăgostită de tata. Eu însă știu că tata începuse să o evite în ultimal vreme și cu un an înainte să moară i-a zis mamei că nu știe cum să procedeze ca să o depărteze definitiv, fiindcă e o femeie rea și nu o poate suferi. Niciodată n-am știut ce s-a întâmplat exact între ei, tot ce a fost cu adevărat, au luat cu ei în mormânt.

Au mai trecut 2 ani, eu eram acum în clasa a-VIII-a, urma examenul pentru liceu, Marius era deja în cls. a-IX-a de liceu și nu ne mai văzuserăm de multă vreme. Se produsese o ruptură între noi. Într-o zi cineva dintre vecini ne-a anunțat că a încercat să fugă de acasă, împreună cu un alt băiat, că plănuiau să construiscă o barcă și să fugă în străinătate. Era epoca comunistă, în care fuga în străînătate era considerată trădare de țară. Marius și prietenul lui au fost prinși și arestați. Am fugit la sediul poliției și m-am plimbat în jur, știam că acolo e arestul preventiv, dar nu aveam cum să-l văd. Am plâns și am vrut să mor.

În zilele ce au urmat am tot întrebat despre el. Într-un final am aflat că mama sa, sfătuită de tatăl vitreg, care era avocat, a decis să accepte să fie luat de la liceu și să urmeze o școală de corecție. În vara aceea am fost singură și tristă. Tata mi-a plătit 2 săptămâni de meditațîi pentru admiterea la liceu. M-a înscris la liceul economic, ca pe sora mea, deși eu aveam înclinațîi spre literatură și aș fi vrut un liceu teoretic, cu profil umanist. Dar a fost de neclintit, a zis că așa voi avea o meserie și poate voi fi contabil-șef într-o zi. Așa a fost, am luat examenul la liceul economic. De fapt și el își completa studiile la seral, la același liceu, era cu un an înaintea mea și avea ambiții mari. Eram mândră de el,  în ascuns. Tatăl meu era un boem, un om pe care toată lumea care l-a cunoscut, l-a respectat. Puțîn taciturn, puțîn distant și chiar distrat, mergea pe stradă întotdeauna cu un ziar în mână, de cele mai multe ori, mergea citindu-l, motiv pentru care nu prea vedea lumea din jur...Câte un cunoscut îl oprea, atunci întindea mâna să dea noroc, și spunea, absolut obligatoriu: ”Vă salut, cu respect!”, împăturea ziarul și schimba câteva vorbe cu acea persoană, de regulă, oameni pe care-i cunoscuse în relațiile de serviciu, sau vecini. Mi s-a întâmplat să fiu cu el și să asist la asemenea scene, de care-mi amintesc cu multă plăcere. Iubea muzica și sportul, îi plăcea să se informeze permanent, era pentru educație, pentru a învața. A dorit mult să-și depășească condiția de copil, la rândul lui înfiat și crescut în condițîi foarte modeste. M-am gândit de multe ori că poate de aceea rezona atât de mult, cu Alex, care era venit dintr-o familie cu mari probleme și acum fusese adoptat de o altă familie cu probleme. Tatăl natural al lui Alex era un bețiv notoriu. Înainte de a fi înfiat, Alex a mâncat multe bătăi crâncene, iar frațîi lui au preferat să plece de acasă, unul din ei a preferat armata, unde a rămas și s-a calificat, ajungând ofițer. Alex a nimerit într-o familie de oameni cruzi, mătușa mea fiind o femeie dură și înrăită, unchiul meu dependent de alcool și agresiv.

-          Un copil necăjit, zicea tata

-          Da, ai văzut cum știe de frica lor? zicea mama, nu l-am fi pus noi niciodată la așa ceva, când l-am găsit curățând chiuveta din bucătărie, îți aminteșți?

Auzind aceste discuțîi, în adâncul inimii mi s-a făcut și mie puțin milă de acest tânăr și mi-am zis că dacă îmi mai scrie, așa cum mai făcuse și nu i-am răspuns, de data asta o să-i scriu înapoi câteva rânduri.

Am început liceul cu entuziasm și imediat mi-am făcut o prietenă bună, pe cea care avea să fie șefa clasei. Tata a venit la o ședință și s-a întors mândru, fiindcă aveam rezultate bune. Dar nu am fost o tocilară și am învățat în salturi. deși iubeam literatura, citeam alte cărți decât cele din programa școlară și nu excelam. Dar am avut singurul 10, la prima teză din clasa a-IX-a, pe care, profesoara a mărturisit, că l-a dat prima oară. Însă curând am dezamăgit-o și nu mi-a mai dat niciodată mai mult de 8.

Apoi, în al doilea trimestru, anul următor calendaristic, a venit nenorocirea.

Tata a lucrat că funcționar, apoi șef de depozit la o mare bază de aprovizionare. Pleca foarte dimineață și venea seara târziu, cu un teanc de dosare, la care mai lucra și acasă. Fuma și bea cafea, avea un port-țigaret foarte frumos, pe care-l scotea din buzunarul de sus al cămășii sau sacoului. În puținele zile când era liber, îi plăcea să joace table, avea cutia lui, din lemn maro-roșcat, cu toate piesele din lemn. Avea însă o pasiune mai mare decât toate: pescuitul. Deținea seturi de undițe, făcute de el, așa era pe atunci, de care nimeni nu avea voie să se atingă. Am mers deseori cu el la pescuit, o dată a prins raci cu mâna și i-a adus acasă vii, că așa se gătesc racii. Am mâncat doar carnea de la piciorușe, era bună, însă pentru mine a fost puțîn cam neplăcut să văd modul în care au fost sacrificate acele ființe, mi-a fost foarte milă. Dar nu uit acest tablou, cu noi toți în curte, pe când locuiam la casă, eu, sora mea, mama și tată, luând cină gătită la foc afară, în puținele clipe când mâncam împreună și tata era relaxat și râdea, fiindcă râdea atât de rar!

Un subaltern nemulțumit l-a reclamat pe tata la poliție și a venit un control. Pe atunci când venea un control la o sesizare și mai ales la așa un mare depozit, erai din start vinovat. Un inspector mai dornic de afirmare, l-a înghesuit pe tata într-un perete al unui hol, zicandu-i:

-          Lasă, că te fac eu să zici tot ce-ai furat...

A venit percheziție acasă, dar ce să găsească, că trăiam așa modest, aproape în sărăcie? Eu îmi scriam temele, tata s-a aplecat asupra mea, s-a uitat peste caiete și mi-a zâmbit, cum foarte rar se-ntâmpla.

A două zi, când am venit de la școală, pe la ora 19, fiindcă învățam după-masa, tata era în dormitor, culcat, cu lumina stinsă, iar lângă un fotoliu am zărit jos, pe parchet, un pahar gol, dar cu urme ale unui praf alb. Peste două ore am îndrăznit să întru în cameră și să aprind lumina, atunci am zărit, un bilet pe o servantă. Nu aveam pe atunci telefon, am mers la o vecină și am sunat la ambulanță. L-au luat într-o pătură, iar eu am asistat nepuncioasă, speriată, încremenită, la tot ce se petrecea. Un unchi de-al meu a ieșit în calea mamei, care venea de la schimbul 2, să o avertizeze despre ce s-a întâmplat, înainte de a ajunge acasă. Mama a plecat cu el la spital. Eu am rămas cu o verișoară, dar n-am putut dormi până mama s-a întors. În acea perioadă, sora mea era plecată de acasă, lucra la un combinat dintr-o localitate vecină, unde fusese repartizată ca contabilă și locuia la un cămin. A doua zi, am mers și eu cu mama la spital. De câte ori îi ceda inima, medicii îl reanimau și un securist stătea de pază permanent. Într-o pauză dintre aceste reprize, am fost lăsate să întrăm în rezervă. nu se putea respira în jurul lui, asistentele purtau mășți. Se otravise cu o otravă puternică, care prin respirație se elimina în aer și afecta și pe cei din jur. Nu a murit rapid, ci lent, era otravă de șoareci. Avea esofagul ars și nu putea vorbi. Suferința lui a fost cumplită. Mama cauta să comunice cu el

-     Dacă mă auzi ce spun, închide și deschide ochii, îi zicea

-     Uite, a clipit, am zis și eu și am început să plâng

Tata nu a plâns niciodată fiindcă nu putea, dar atunci m-a privit și i s-a prelins o lacrimă. Era conștient, însă în clipa următoare iar i-a cedat inima. Au intrat din nou peste el și pe noi ne-au scos afară. Apoi au ieșit și ne-au zis că s-a dus. Mama s-a tot rugat de medici s-o lase cu el, că să-i țînă lumânarea, dar securistul nu a fost de acord, așa că de câte ori intrau medicii, mama era dată afară. A murit fără lumânare.

Din clipa aceea eu n-am mai putut sta în casă singură. Mi se părea că aud zgomot de pași în camera de alături și fugeam afară. Stăteam pe banca din față întrării în bloc până venea mama de la schimbul 2, iar vecinii erau impresionați profund.

-          Doamnă, fetiță dvs. stă aici pe bancă de ore în șir, nu știm dacă a mâncat, trebuie să faceți ceva, nu poate continua așa, îi ziceau mamei.

-          Am să văd ce pot să fac, răspundea mama

Într-o seară, m-am trezit cu Marius lângă mine, pe bancă. Venise acasă și ai lui nu-i dădeau voie să iasă din casă, dar se strecurase cumva, auzise ce mi se-ntamplase și vroia să vorbim.

-          Va trebui să mă-ntorc la școala de corecție, mi-a zis

-          Cum e acolo, e rău?

-          Păi nu-i nici rău, nici bine, învăț meseria de strungar, iar pe urmă tot voi face barca aia și tot voi pleca.

De atunci nu l-am mai văzut pe Marius mulți ani. Însă, la maturitate, căsătorit fiind și cu 2 copii, a reușit să-și împlinească acel vis vechi și temerar, de a-și construi o barcă și a face înconjurul lumii, despre care au scris ziarele, s-a făcut un mic filmuleț cu aventura lui, prezentat pe un canal de televiziune și chiar a fost invitat personal, la o emisiune tv. Pe lângă reușită în alpinism, unde a a cucerit vârful Aconcaqua 6962 m, a reușit să cumpere coca unei amarcațiuni și să construiască o barcă cu vele, cu scopul de a face înconjurul lumii, urmând traseul lui Radu Tudoran, din cartea ss ”Cu toate pânzele sus”, ceea ce s-a și întâmplat, până la urmă.

Dar să revenim la povestea mea. Ne-am mutat din acel apartament, mama a reușit să facă schimb cu un alt apartament, în alt cartier, dar cu 2 camere, iar banii care i-au fost dați cs diferență pentru a treia cameră, i-a folosit că să cumpere câte ceva prin casă.  Era un apartament bun, confort I, cu balcon, era bine. 

Într-o zi am primit o scrisoare de la Alex. Îmi spunea că regretă nenorocirea prin care am trecut și că mătușa mea vrea că în vacanța din vara aceea, să merg o luna la ei.”

 Am închis jurnalul aici și am hotărât să continui lectura în zilele următoare. Eram tulburat de aceste amintiri, unele știute, dar aici mult detaliate, transmițând o emoție vie, tulburătoare și imaginea mamei, așa cum nu o mai cunoscusem, fiindcă era imaginea copilului și adolescentei, a celei care avea să aleagă, nu după multă vreme, să devină MAMA.

A venit ziua următoare și nu  m–am putut abține să nu deschid jurnalul mamei și să citesc în continuare ce a scris, cu emoție deja, fiindcă simțeam că mă steaptau multe noutăți pe care doream să le cunosc.

” Eram în trenul ce mă ducea la Timișoara, cu întrerupere la Bucureșți, unde urma să schimb cu un alt tren. Aveam vreo 17 ore de mers, dar nu-mi păsa, eram entuziasmată și era prima mea călătorie la 16 ani, singură, pe așa distanță! Mama a acceptat știind că la gara din Timișoara, mă aștepta Alex, așa că nu aveam nici un impediment, nici o problemă care să mă împiedice să nu ajung cu succes la destinație. Noi am crescut copii liberi, lăsăți singuri și de capul nostru pe parcursul unei zile, când părințîi erau la servici, nu am fost controlați niciodată, nici măcar la teme, fiindcă mama avea doar patru clase primare, nu prea ar fi avut cum să ajute, iar tata era mereu ocupat. Însă ne învățau să fim responsabile și să nu sărim peste lecțîi sau teme, că alte sarcini nu ne lăsa. Mama nu ne-a pus la treabă, doar o mai ajutam la curățenie, și călcat rufe uneori, sau la sărbători, o mai ajutam la gătitul bucatelor, dar cu lucruri mărunte, curățat zarzavat, curătat nuci, etc. În rest aveam doar timpul nostru în care trebuia musai să învățăm, tata n-ar fi admis să avem probleme cu școala.

Primele ore au trecut rapid, apoi, după ce am schimbat trenul și am trecut de Bucureșți, am vrut să merg la toaletă și acolo, la capătul vagonului, am dat peste un grup de studenți, abia urcați, care-și aranjau bagajele, discutau și fumau la geam. Nu aveau loc în vagoane, iar drumul nu era extrem de lung, fiindcă aveam să aflu, că merg acasă, în vacanță, la Craiova.

După ce am ieșit de la toaletă, un tânăr m-a urmărit cu privirea lung, apoi a venit după mine și m–a întrebat dacă nu doresc să facem cunoștință, să discutăm, ca să treacă timpul mai ușor. Am acceptat.

-          Pe mine mă cheamă Viorel Roșoga, sunt din Craiova și mă întorc acasă în vacanță.

-          Pe mine, Dorina, merg la o mătușă la Timișoara, tot în vacanță, doar că eu sunt liceană.

-          Câți ani ai? mă intrebă

-          16, am răspuns

-          Vai, ce vârstă frumoasă! Dar cum de călătoreșți singură?

-          Uite-așa!

-          Au avut încredere ai tăi să te lase?

-          Da, Mama, că tata a murit de curând...

-          Îmi pare rău!

-          Dar tu, câți ani ai?

-          Am 20 și sunt student la medicină veterinară. Îmi plac animalele și iubesc copiii. Am o nepoțică care e o scumpă, abia aștept să o revăd! Uite, mă uit la tine și cum arăți așa, ca un copil, cu părul ăsta lung ce-ți coboară pe umeri și nasul în vânt, cu trupul acesta subțire că un abur, simt că prind drag de yine. Ce zici mă lași să te sărut?

-          Oh, cu siguranță nu! Așa amețești tu toate fetele?

-          Recunosc, sunt vinovat, dar tu ai ceva deosebit, am simțit de când te-am privit prima oară.

-          Sunt o fată și atât. Nu am experiență, dar nici nu am de gând să mă încred în neunoscuti întâlniți în tren...

Apoi am fugit în vagon, pe locul meu. Viorel reușise să  mă tulbure, avea o doză de fantezie în povestea spusă și probabil repetată de zeci de ori, altor fete cunscute, dar simțeam și sinceritate. Mă gândeam că este deja un om matur, care poate își caută jumătatea. Eu însă aveam alte gânduri și sentimente și o vârstă prea fragedă!

Deja corespondam cu Alex de câteva luni și între noi se cristalizau sentimentele unei veritabile prietenii, da, cred că eu eram deja îndrăgostită de acest băiat, ce l-a început, tata și mătușa mea, mi-l bagaseră în viață cu forța. Încet-încet, construiam ceva special, pe care-l credeam durabil și de nestins.

-          Dorina, mai ieși puțîn să vorbim? întrebă Viorel prin crăpăturs ușîi compartimentului

-          Da, cu plăcere, am răspuns

-          Păi se apropie Craiova, nu vrei să coborî și tu, ai încredere în mine? Poți lua trenul următor...

-          Nici gând, sunt steptată în gară și nu sunt dispusă la așa aventură...

-          Dar te duc la mine, să-mi cunoșți familia și nepoțica, apoi dăm o raită prin oraș. Ai mai fost în Craiova?

-          Nu, dar rămâne poate pe altă dată

-          Atunci da-mi adresa ta, fiindcă vreau să-ți scriu, crede-mă că așa o să fie!

-          Bine, asta pot să fac.

La scurt timp Viorel cobora din tren și încă insista să cobor și eu.Tânărul acesta plăcut, glumeț și entuziast, îmi cucerise puțîn inima, dar sub nici o formă n-aș fi dat curs invitației lui. A rămas să ne scriem.

Orele următoare au fost istovitoare, trecuse deja prea mult timp de când călătoream, oboseala își spunea cuvântul, dar gândul că îl voi revedea pe Alex, era tot ce îmi dădea putere și mă ținea optimistă și plină de speranțe.

În sfârșit revederea! Ne-am îmbrățișat și apoi tot drumul, Alex m-a pus la curent cu situația lui, viața grea care o ducea alături de unchiul și mătușa mea, dar că este bucuros că am sosit și crede că asta va schimba mult în bine starea de lucruri, Eu i-am povestit în mare despre tata, nu doream să întru prea mult în detalii, fiindcă preferăm să nu umbresc clipă reîntâlnirii noastre cu acest eveniment tragic din viața mea.

-          Dorina, dacă ai șți cât te-am așteptat și cât mă bucur că ai venit!

-          Și eu Alex, acum ai devenit cel mai bun prieten și mă bucur la fel de mult că ne putem petrece timpul împreună, o luna întreagă,

-          Da, vom merge peste tot, la plajă, noi avem mai multe ștranduri și parcuri,  te voi duce peste tot. Avem canale peste Bega, vom merge într-un loc, unde sunt bănci umbrite de sălcii, sigur îți va plăcea!

-          Abia aștept!

A fost o luna splendidă, în care iubirea noastră a crescut și s-a consolidat. Nu mai puteam întrezări viitorul unul fără celălat. Mătușa mea nu a fost la fel de mulțumită, fiindcă nu i-am acordat suficientă atenție și aveam ochi doar pentru Alex. Uneori îl certa de față cu mine, ca să-l umilească. Dar pe ansamblu, a fost foarte bine și frumos, a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea și am fost foarte fericită cu Alex alături. Îmi lua din mâini orice greutate, avea grijă pe unde calc, îmi înlătura pietrele din cale, îmi îndeplinea orice îi spuneam că-mi doresc și stătea în puterile lui, mă învăluia cu o grijă și o iubire de care nu avusesem habar că există, până atunci.

Într-o zi, pe când veneam de la un ștrand, am traversta un pod peste Bega și ne îndreptam spre banca noastră, pe care o numisem așa, fiindcă oricât ar fi fost de mare aglomerația în jur, o găseam liberă, parcă ne aștepta.

Țîn minte că ne contraziceam de la cât să stăm pe bancă, el dorea o ora, eu mai puțîn, fiindcă ne somase mătușa mea să ajungem la timp la masă. Eram  cam la jumătatea podului, când s-a apropiat de margine și a zis că va sări în Bega. Eu m-am speriat și am strigat:

-          Nu, să nu faci asta, că-i interzis și poți păți ceva!

-          Ba, da! a zis și-n clipă  următoare s-a aruncat, așa cum era îmbrăcat.

Mai mulți trecători s-au optit să se uite curioși. L-am văzut ieșind pe marginea canalului și am alergat să-l întâmpin, supărată și cu reproș.

-          De ce-ai făcut asta, cum o să mergi așa ud acasă?

-          Acum avem motiv să stăm o ora pe bancă și se vor usca și hainele de pe mine, în soarele ăsta arzător.

Așa am făcut, de voie, de nevoie. Atunci mi-a povestit tot ce s-a întâmplat cu el, de când a fost înfiat. Bătăile care le primea fiindcă uita să facă o sarcină, cum trebuia să se scoale primul din casă, să meargă să cumere lapte și să lustruiască pantofii unchiului, apoi să se pregătească și să meargă la școală, cum a primit prima palmă în prima zi, fiindcă a spus ”tante”, în loc de ”mama”, cum era uneori scos afară din casă cu o bocceluță de lucruri și trimis de unde a venit, până se revoltau vecinii și sunau la ușa lor și-i apostrofau pentru lipsa de omenie. Așa că erau nevoiți să-l primească înapoi. Unde să se fi dus, un copil încă, fără bani? Să se întoarcă în iadul din familia care-l abandonase și care locuia în alt oraș? Tatăl lui îl lega de un copac din curte și-l bătea cu frânghia udă, dacă nu venea cu bani de la cerșit. Mama nu avea nici o putere să-l apere, așa că la 12 ani, au fost bucuroși când au primit cererea de a-l da spre adopție și au putut să scape de el. Apoi mătușa mea i-a smuls, când dormea, lănțișorul cu cruciuliță de la gât, ce-l avea de la mama lui naturală.

-          Eu sunt mama ta, nu cea care ți l-a dat, dar s-a descotorisit de tine! a zis.

Dar el a plâns sub pătură amarnic, fiindcă își iubea mama și știa că, așa cum era, îl iubea și ea.

S-a așezat cu capul în poala mea și mi-a zis:

-     Niciodată n-o să-i iert pentru ce mi-au făcut!

-     Nici eu, am zis și am jurat atunci că vom avea grijă unul de celălalt toată viața, de acum.

Apoi ne-am șters lacrimile și fiindcă hainele se zvântaseră, ne-am întors acasă, unde am fost certăți de întârziere, dar nu ne păsa. În septembrie, în aceeași zi urma să împlinim, eu 16 ani, el 18 ani, o numisem deja: ziua noastră!”

 

M-am oprit din citit, fiindcă simțeam o apăsare pe inimă și aveam ochii umezi, n-am știut niciodată această poveste în amănunt, dar acum trăiam alături de mama și Alex, povestea lor, aievea parcă, prin mintea și sufletul meu și sentimente puternice mă copleșeau.

 ”În vara aceea, am trăit cea mai frumoasă, curată și înduioșătoare poveste de iubire, din viața mea, dar eu nu știam. Când am plecat la gară, Alex m-a însoțit, a urcat în tren cu mine, parcă neăndurându-se să se despartă de mine. El știa că sunt trenuri care opresc și-n cealalată gară a Timișoarei, dar acelea erau trenurile personale, care erau atunci în funcție, pe distanțe scurte și care mergeau cu viteză mai mică și opreau în toate stațiile posibile. Eu însă mergeam cu un accelerat până la Bucureșți și de acolo schimbam cu alt tren, tot accelerat, fiind era o distanță destul de mare de străbătut. Trenul a plecat cu Alex în tren, prindea viteză și eu eram disperată. Apoi, după ce a înțeles și el că nu va opri în cealaltă gară, a zis că va sări din tren când va încetini la următorul semafor. Controlorul se apropia, un ofițer care fuma la geamul de pe culoar, a înțeles situația noastră și ne privea cu interes.

-          Dacă sari, te expui la un mare periol, poți să mori iar eu n-am să mai vorbesc cu tine niciodată, am zis

-          Lasă, Dorina..., a răspuns, cu o părere de zambet, la vorbele mele copilărești, a deschis ușa vagonului și a sărit, exact când trenul incetinise, așa cum se aștepta.

Eu am intrat suparată în compartimentul unde aveam loc, dar domnul ofițer de pe culoar striga la mine:

 

-          Dominșoară, veniți la geam, că prietenul dvs. va strigă!...

Am ieșit imedat și am putut să văd cum a căzut pe pietrele căii ferate și atunci, văzând îngrijorarea mea, domnul acela ofițer s-a înduioșat și mi-a zis:

-         Va striga pe nume, Dorina, nu sunteți dvs.? Și a mai strigat: Iartă-mă! Lăsăți că eu am văzut că s-a ridicat, nu va păți nimic...

Nu știu unde a fost inima mea tot drumul până acasă. Pe atunci nu existau telefoane, mergeam la Poștă să vorbim, în niște cabine telefonice speciale. După 2 zile am primt o telegramă și un aviz telefonic. La telefon am aflat că în noaptea aceea a alergat 45 km. pe câmp, fiindcă atât de mult mersese trenul până a sărit el din tren, s-a întâlnit și cu o haită de câini, noroc că avea condiție fizică, făcea lupte grego-române și canotaj, pe atunci...La 4 dmineața a reușit să între în casă tiptil, fără să fie simțit, a înșfăcât cele două sticle pentru lapte, a fugit la magazin, s-a întors cu laptele, apoi, frânt fiind, s-a culcat și a dormit până l-a trezit mătușa mea, ca să meragă la școală. În telegramă scria doar atât: ”Te iubesc! Alex.” A citit și funcționara poștei, telegramele ce funcționau pe atunci erau deschise și a zâmbit...Pentru mine era suficient. 

Următorii ani am corespondat frecvent, cam 2 scrisori pe săptămână, dacă întârzia 1-2 zile deja mă îngrijoram. Ne-am mai văzut o dată, într-o iarnă, când a venit el la mine, cu echipa de lupte greco-române și a stat la bunica lui, tanti Maria, sora bunicii mele, doar câteva zile cât a durat acel concurs. În ultima clasă de liceu, mătușa mea i-a interzis să-mi mai scrie, pur și simplu, iar eu am suferit enorm. În această perioadă a legat o prietenie cu o colegă de școală. Totuși, când a plecat în armată, era armata obligatorie pe vremea aceea, a început din nou să-mi scrie. Eu căzusem la facultate și găsisem un post de contabilă la o mare bază de aprovizionare, gen de baze ce se aflau în fiecare județ. Așa am ajuns să accept să fiu trimisă în delegație la o baza similară de la Sibiu, unde se adunau contabili din toată țara, pentru o verificare gestionară. M-am bucurat, findca Alex făcea armata la o unitate militară de lângă Cluj, cam 3 ore de mers cu trenul de la Sibiu și intenționam să-i fac o vizită inopinată la unitate. Era iarnă și era un ger cumplit, dar nmic nu conta. Acum, când mă gândesc la curajul cu care am plecat de la gara din Cluj, pe câmpuri, dintr-o unitate militară în alta, fiind mai multe la rând, iar eu nu știam care este cea a lui Alex, mă simt contrariată și uimită de cât elan îți dă tinerețea și ce sentimente puternice trăiam!

În această conjunctură, s-a reinodat legătura noastră și mi-a promis că la terminarea stagiului militar, în februarie, anul umator, va veni la mama, să mă ceară de nevastă, așa cum ne promiseserăm și ne juraserăm de când eram doar niște copii. Stabiliserăm să ne căsătorim la începutul toamnei, de ziua noastră.

Alex a venit la noi, la terminarea armatei, așa cum a promis și a fost ultima dată când l-am văzut, pentru mult timp după această dată, fiindcă atunci când a ajuns acasă, mi-a mai scris doar o scrisoare și apoi...nimc. În toamna acelui an, exact de ziua noastră, s-a căsătorit cu acea colegă de școală.

Eu am interzis familiei mele să mai vorbească despre el în prezența mea. Acest lucru a fost respecat, până într-o zi, când bunica lui, tanti Maria, a  venit la noi și a povestit mamei cum a fost în  vizita care tocmai o făcuse fiicei ei la Timișoara. A așteptat-o Alex în gară și primul lucru de care a întrebat a fost:

-          Ce face Dorina? Atunci ea i-a spus:

-          Nu înțeleg de ce întrebi de ea, știi că ea nu vrea să mai audă de tine? Nu lasă pe nimeni să vorbească desore tine, cred că nici pozele cu tine nu le mai are, nici scrisorile...

-          Cum, bunica? a zis cu jumătate de glas și din ochi i-au țâșnit lacrimi.

Atunci s-a înfuriat și a luat toate scrisorile și le-a ars. Pozele noastre, care stăteau primele în album,  le-a dat deoparte. Mama nu s-a putut abține să nu-mi povestească, nu știu de ce, de data asta n-am oprit-o și am ascultat totul, fără să spun un cuvânt. Dar inima mea nu era vindecată și încă nu puteam să înțeleg multe lucruri, totul era atât de dureros și răscolitor!

Mă măritasem și eu, anul următor cu un tânăr ce nu făcea parte din cercul meu de cunoscuți, era total opus mie și din cu totul alt mediu, era alt caracter, alt temperament. Cu toate acestea era drumul meu în viață, destinul meu, planul Lui Dumnezeu pentru mine, care nu s-a potrivit de fel cu planul făcut de mine și Alex, deși eu am știut de la 9 ani, că mă voi căsători la 20 ani și voi face un copil la 21 ani, ceea ce exact așa s-a întâmplat, dar nu cu cine iubeam eu cu adevărat. Fiul meu, cu par bălai, s-a născut tot într-o zi de toamnă și a fost un copil dorit doar de mine, căruia i-am dăruit o iubire fără margini, fiind pentru el, în toți anii ce-au trecut de atunci, îngerul lui păzitor și tot sprijinul lui permanent, la modul absolut și necondiționat, pe această lume. După ce s-a născut, fiind un copil frums și cuminte, l-a iubit toată lumea din jur și familia mea, mai ales mama, care m-a ajutat enorm la creșterea lui și chiar o făcea cu drag.

 

-