Cantec neterminat

Peste timp si peste lume,
peste suflet revarsate,
clipe rele, clipe bune,
in siraguri adunate,
au crescut dintr-un navalnic
si nepotolit avant,
sau m-au pravalit amarnic
ca-ntr-o groapa de mormant.
Mi-am reconstruit din vise
drumul vietii tapetat
de refrene interzise,
cantec trist si repetat.
Am reanviat spre ziua
din firimituri de roua,
lepadandu-ma de noapte
si-ncepand o viata noua.
De atatea ori pierdute,
am lasat in urma mea,
parti din inima-mi vioara,
ce a mai ramas din ea?...
Doar o coarda dezlegata
mai vibreaza-ncetisor,
mai suspina, mai tresalta
de acelasi vesnic dor.
Nu mai pot sa-nalt castelul
din ce cuburi au ramas,
restul s-a pierdut prin vremuri
si-s la ultimul popas.
Tin in mana curcubeul
clipelor din viata mea,
e un pasaport cu viza
ce-mi permite trecerea.
Si nu ma mai pot intoarce...
Trist se stinge, departat,
in acorduri tot mai slabe,
cantecul neterminat...

O noua dimineata

Mama s-a trezit ca de obicei, bucuroasa ca a mai prins o noua dimineata in cununa celor...zeci de mii traite la cei 85 ani ai sai. Necazul ei vine de la faptul ca nu mai vede la distanta, fereastra fiind in continuare, singura ei legatura cu lumea de afara. Nu mai distinge chipurile oamenilor, degeaba-i zareste, daca nu-i recunoaste. Nici nu mai aude bine, se plange de mai multa vreme ca nu mai aude latrand calelusa noastra, cea care a fost adoptata de locatarii blocului, care are cusca chiar in capatul gradinii din fata blocului si care latra in fiecare seara, fiindca isi apara teritoriul, dar mama n-o mai aude si a crezut ca s-a intamplat ceva cu ea, a luat-o cineva, sau poate a murit. Ii tot repet ca nu i s-a intamplat nimic, pare ca intelege, dar probabil pana a doua zi uita si iar ma-ntreaba de ea cu ingrijorare. Este sigura ca a vazut un vecin de palier prin fata blocului, dar omul nu a iesit din casa, fiindca e bolnav, l-a confundat, dar nu o poti lamuri, i-a intrat in cap ca l-a vazut si basta. Nu stiu ce ma fac cu ea, traieste intr-o lume paralela, cu vagi reveniri la realitatea concreta. Fereastra a sustinut-o ancorata in lumea reala, atat cat a vazut si a auzit bine, cat a mai avut in functiune cei mai buni receptori, banalele simturi de care dispunem cu atata nonsalanta si aproape nu mai constientizam importanta lor. Doar cand pierdem aceste abilitati firesti, realizam ce darnic a fost Dumnezeu cu noi si nu am stiut sa-i multumim pentru aceste daruri, nici sa le pretuim cum ar fi trebuit. Sa fim fericiti de fiecare clipa in care putem vedea si auzi tot ce ne inconjoara si tot ce inseamna realitatea in care traim. Pentru mama zilele trec altfel, numai ea stie cum, eu plec dimineata la servici, ma-ntorc dupa-amiaza tarziu, ca sa petrec cu ea doar cateva ore pana ne culcam. Nici nu am rabdare s-o ascult, ar trebui sa discut cu ea mai mult, sa nu mai fiu atat de obosita si nervoasa, ea e dornica sa vorbeasca, eu insa m-am saturat sa repet de trei ori frazele pana aude, sau ca sa poata intelege macar jumatate din sensul discutiei. Deja cand fac asta, stie tot blocul ce se discuta la noi in casa, fiindca trebuie sa vorbesc foarte tare, totusi cred ca ea a avut mai multa rabdare cu mine de-a lungul vietii. Candva poate voi dori sa mai discutam si ea nu va mai fi cu mine, va fi plecata in lumea umbrelor, voi tanji dupa intrebarile ei insistente despre vecini, despre catelusa, despre boli si medicamente, despre viata, despre moarte, despre orice...Acum cand scriu aceste randuri ea doarme, e obosita fiindca nu a dormit cu o noapte in urma, are dese insomnii si spune ca toata noaptea se uita pe geam. La ce? La cer, la stele cand e senin, la pomi, nu stiu la ce se mai uita si nu stiu cum poate sa faca asta atat de des. Dar pentru ea fereastra e lumea exterioara, e viata, zi sau noapte, asa cum o mai poate percepe, prin amintiri, prin noi, copiii ei, nepotii care vin in vizita, cate o vecina, sau postarita care-i aduce pensia, siluetele ce le zareste ziua sau stelele ce palpaie noaptea. Uita ce-am vorbit de pe-o zi pe alta, dar retraieste cu precizie de cele mai mici amanunte, intamplarile din copilarie sau tinerete, timpul ei s-a oprit la momentul in care a incetat sa mai circule, cand i-au slabit perceptiile si-a inceput sa incurce lucrurile, sa se piarda, putin cate putin, de realiate, sa nu mai auda, sa nu mai vada clar si astfel prezentul sa se incetoseze tot mai mult. Dar se bucura in fiecare dimineata cand deschide ochii si se uita pe fereastra, atat cat mai zareste chiar daca nu distinge bine persoanele, dar vede in ansamblu lumea, ma vede pe mine, inseamna ca inca mai face parte din viata si e de-ajuns. Asa se scurg clipele, langa fereastra privind, asteptand o noua dimineata...