Dragostea

"Daca as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chinval rasunator. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de as imparti toata avutia mea, si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.

Dragostea indelung rabda,
dragostea este binevoitoare,
dragostea nu pizmuieste,
nu se lauda,
nu se trufeste,
dragostea nu se poarta cu necuviinta,
nu cauta ale sale,
nu se aprinde de manie,
nu gandeste raul,
nu se bucura de nedreptate
si se bucura de adevar,
dragostea nu cade niciodata.

Rabda totul, sufera totul, iarta totul.

Noul Testament - I Corinteni - Cap.III

Mi-e dor de tine...

Mi-e dor de tine razã de luminã
Pãtrunsã-n suflet lin, neobservat,
Atat de simplu si neasteptat
M-ai luat de manã.
Si peste fruntea mea trecand usor
Ti-ai scuturat aripile în zbor
Ca un condor.
Ai înflorit în ochii mei surasul
Si cu petale-albastre-ai presãrat
Aleile pe care am cãlcat
Clãdindu-mi visul.
De-ai fost pe rand cand razã de luminã,
Cand un condor pe marea vastã,
Cand minunatã floare-albastrã
Eu sunt de vinã.
Si-mi cer iertare-acum, cãci am gresit
C-am existat în calea ta o clipã,
Intr-o secundã ti-ai frant o aripã,
Doar un moment si raza s-a izbit
De fruntea mea ca de un zid,
Si pe petale am cãlcat
Nepotrivit de apãsat
Dar te-am iubit.
Acum cã te-am ucis definitiv
Imbrãtisandu-te prea posesiv.
Mi-e dor de tine razã de luminã,
Ti-am fost cãlãu dar si reginã.
Si pentru tot ce-ai pãtimit
S-a-ntors la mine înmiit,
Durere fãrã izbãvire
Si visuri fãrã de-mplinire.
Mã-ntreb în schimb neancetat
Dacã în calea ta am stat
Fãrã sã stiu cã voi avea
O clipã doar, în fata mea
Lumina ta,
De ce pe mare nu te-ai avantat
Condor al cerului înaripat?
De ce tu floare-albastrã rarã
Ti-ai risipit petalele-ntr-o searã?
De ce tu razã de luminã
Nu ti-ai retras privirea ta divinã
Si-n ochii mei ai preferat
Sã te asezi ca un pãcat?
Pe fruntea mea usor te-ai aplecat,
Reginã m-ai încoronat.
Cu-atata dragoste m-ai ocrotit
Si ai murit.
Dar dacã m-ai iubit cu-adevãrat
De ce-ai trisat?
Acum cand soarele rãsare,
Cand vãd în calea mea o floare
Sau falfait de aripi lin
Se zbate-n cer ca un suspin,
Imi amintesc cã am gresit
Cã într-o clipã am clãdit
Din flori si soare-un falnic vis
Necuvenit si nepermis,
Iar visul ce-am clãdit în doi
Fãrã sã stim murea în noi
Si pe aripa lui purtati
In spatiu am fost aruncati
Si dezbinati.
Mã-ntreb din nou cine-a gresit
Cã ai murit în asfintit?
Cã eu am fost în calea ta
Ca sã îmi mangai inima
Si ca în viata mea meschinã
Sã-mi fii tu razã de luminã
Cine-i de vinã?

Mi-e dor de tine floare-albastrã,
Incã astept necugetat
Pe fruntea mea în zbor purtatã
O fantasmã……………………

Cantec neterminat

Peste timp si peste lume,
peste suflet revarsate,
clipe rele, clipe bune,
in siraguri adunate,
au crescut dintr-un navalnic
si nepotolit avant,
sau m-au pravalit amarnic
ca-ntr-o groapa de mormant.
Mi-am reconstruit din vise
drumul vietii tapetat
de refrene interzise,
cantec trist si repetat.
Am reanviat spre ziua
din firimituri de roua,
lepadandu-ma de noapte
si-ncepand o viata noua.
De atatea ori pierdute,
am lasat in urma mea,
parti din inima-mi vioara,
ce a mai ramas din ea?...
Doar o coarda dezlegata
mai vibreaza-ncetisor,
mai suspina, mai tresalta
de acelasi vesnic dor.
Nu mai pot sa-nalt castelul
din ce cuburi au ramas,
restul s-a pierdut prin vremuri
si-s la ultimul popas.
Tin in mana curcubeul
clipelor din viata mea,
e un pasaport cu viza
ce-mi permite trecerea.
Si nu ma mai pot intoarce...
Trist se stinge, departat,
in acorduri tot mai slabe,
cantecul neterminat...